ION CREANGĂ

Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humuleşti; d. 31 decembrie 1889, Iaşi) este unul dintre clasicii literaturii române alături de : Mihai Eminescu, I. Slavici şi I.L.Caragiale. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveştilor şi povestirilor sale, Ion Creangă a intrat în istoria literaturii române, în principal, datorită operei autobiografice Amintiri din copilărie.

Biografie

Data naşterii sale este incertă. Creangă insuşi afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1 martie 1837 . [1] O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici (condici) de nou-născuţi din Humuleşti, publicată de Gh. Ungureanu. [2]

Părinţii săi sunt Ştefan a lui Petrea Ciubotariul şi Smaranda, iar el a mai avut încă şapte fraţi: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile şi Petre. Ultimii trei au murit de copii. Ecaterina a murit în 1893, iar Zahei, Maria şi Ileana în 1919.[3]

Copilăria lui Creangă este bine cunoscută datorită Amintirilor din copilărie.

În 1847 începe şcoala de pe lângă biserică din satul natal. Fiu de ţăran din Humuleşti, este pregătit mai întâi de dascălul din sat, după care mama sa îl încredinţează bunicului său, David Creangă, care-l duce pe valea Bistriţei, la Broşteni, unde urmează şcoala de acolo. [4] În 1853 este înscris la Şcoala Domnească de la Târgu Neamţ, sub numele Ştefănescu Ion.[5] Acolo, el îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). [6] După dorinţa mamei, care voia să-l facă preot, el este înscris la Şcoala catihetică din Fălticeni ("fabrica de popi"). Aici, el apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieţii. [7] După desfiinţarea şcolii din Fălticeni, este silit să plece la Iaşi, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la Socola.[8]

S-a despărţit cu greu de viaţa ţărănească, după cum el însuşi sugerează în lucrarea autobiografică:
Colaboraţi la Wikicitat „Dragi mi-erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheaţă şi la săniuş, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând şi chiuind, cutreieram dumbrăvile şi luncile umbroase, ţarinele cu holdele, câmpul cu florile şi mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereţii! Asemenea, dragi mi-erau şezătorile, clăcile, horile şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire.”

Din 1855 până în 1859, Creangă urmează cursurile seminarului, iar apoi, luând atestatul, revine în satul natal. Se însoară mai târziu la Iaşi, cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica Patruzeci de sfinţi din Iaşi devenind diacon al acesteia (26 decembrie 1859).[9]
La 19 decembrie 1860 soţia sa naşte un băiat, Constantin.

În 1864, Creangă intră la Şcoala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu.[10] Acesta îl aprecia foarte mult, şi l-a pus învăţător la Şcoala primară nr. 1 din Iaşi.[11]

După ce timp de 12 ani este dascăl şi diacon la diferite biserici din Iaşi, este exclus definitiv din rândurile clerului (10 octombrie 1872), deoarece şi-a părăsit nevasta, a tras cu puşca în ciorile care murdăreau Biserica Golia şi s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon [12] (În 1993, el a fost reprimit post-mortem în rândurile clerului.) [13] Ca urmare a excluderii din cler, ministrul Tell îl destituie şi din postul de institutor, însă venirea lui Titu Maiorescu la minister contribuie la renumirea sa pe acest post. [14] A colaborat la elaborarea a patru manuale şcolare. [15]

În 1873 se încheie procesul său de divorţ, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o casă în care să se mute, alegând o locuinţă în mahalaua Ţicău (bojdeuca)[16]

În 1875, îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, atunci revizor şcolar la Iaşi şi Vaslui, cu care se împrieteneşte. Între 1875 şi 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale[17]

Între 1883 şi 1889 a fost bolnav de epilepsie[18] şi a suferit foarte mult la aflarea bolii şi apoi a decesului lui Eminescu, şi al Veronicăi Micle.

Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul Ţicău.

Anii de maturitate şi sfârşitul

Împrietenindu-se cu Mihai Eminescu, a început să frecventeze întrunirile societăţii literare "Junimea" conduse de Titu Maiorescu şi a publicat în "Convorbiri literare" diverse povestiri, anecdote şi chiar Amintirile.

Ion Creangă este unul din marii clasici ai literaturii române care s-au afirmat la Junimea, in a doua jumătate a secolului al XIX-lea. E un scriitor realist care a reuşit să ridice proza românească din secolul trecut pe aceleaşi culmi pe care Eminescu propulsase limba literară în poezie, valorificând vorbirea omului simplu şi ridicând-o la un nivel neegalat până astăzi.

Despre cel mai mare povestitor al românilor, Ion Creangă, care îi urmează lui Ion Neculce, s-a spus că a intrat în literatură cu un substanţial fond sufletesc şi intelectual de sorginte populară. În acest sens, George Călinescu afirma că, scriitorul moldovean reprezintă poporul român, însuşi, surprins într-un moment de genială expansiune. În Creangă trăiesc credinţele, cresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filosofia poporului. Izvorul principal al operelor sale este folclorul românesc.

Plecând de la folclor, Creangă a reuşit să ridice proza românească pe culmi nebănuite. Valorificând limba omului simplu, el o ridica la un nivel artistic neegalat, dovedindu-se un artist profund original. Îndemnul de a scrie i-a venit din partea bunului său prieten Mihai Eminescu.

În toamna anului 1875 Creangă citeşte la Junimea povestirea Soacra cu trei nurori, care apare in revista Convorbiri literare, din octombrie: Ce fericită achiziţie pentru societatea noastră acea figură ţărănească şi primitivă a lui Creangă - exclama Iacob Negruzzi – redactorul revistei.

Fiind “toba de anecdote”, el avea totdeauna pregătite câte o “corosivă” pentru junimiştii care se amuzau copios, hazul lor făcând să se cutremure pereţii. Râsul lui înveselea toată societatea, când aducea câte o poveste sau nuvelă, sau câte un capitol din Amintirile lui…

Cu câta plăcere şi haz ascultam sănătoasele produceri ale acestui talent primitiv notează entuziasmat I. Negruzzi, recunoscând în Ion Creangă un geniu naiv care a exercitat o mare putere de atracţie asupra spiritelor complicate ale scriitorilor vremii.

Plecarea amicului său Mihai Eminescu la Bucureşti, la revista Timpul, unde devine redactor, boala care i se accentuează, îi adumbresc ultima perioadă a vieţii. Este văzut, însă rar, la cenaclul lui N. Beldiceanu şi colaborează sporadic la Contemporanul. În 1887 renunţă la învăţământ şi solicită pensionarea. La câteva luni de la moartea (la 15 iunie 1889) lui Mihai Eminescu, în 1889, în noaptea de Anul Nou, Creangă se stinge la Iaşi, fiind înmormântat în cimitirul Eternitatea. Poeta Veronica Micle a murit în acelaşi an cu cei doi.

Ultimele zile le-a petrecut în bojdeuca din mahalaua Ţicău a Iaşilor, unde un atac teribil de epilepsie i-a curmat firul vieţii.

De la Creangă ne-au rămas puţine scrieri, publicate postum în două volume de catre fiul sau.

Basmele

În primul volum postum sunt publicate basmele. Culese din gura poporului de către un povestitor care însuşi crescuse în mijlocul lumii din sate, ele au un farmec deosebit, au expresiuni, construcţii şi gândiri ciudate care se vor personifica în Ivan Turbincă. În aceasta din urmă regăsim tema din Toderică, povestirea lui Costache Negruzzi. Aici Dumnezeu blagosloveşte turbinca lui Ivan ca să intre într-însa cine o vrea Ivan şi fără voia lui să nu poată ieşi.

A doua categorie de lucrări a lui Creangă o formează anecdotele, povestiri cu dezvoltări lungi, cu o intrigă bine condusă şi cu subiecte mai adesea din istoria noastră contemporană. În "Cinci pâini" aflăm o satiră la adresa judecătorilor şi avocaţilor, pe care îi numeşte: "ciorogari, porecliţi şi apărători". În două din ele aflăm o persoană istorică foarte interesantă. Ioan Roată, unul dintre deputaţii ţărani în divanul ad-hoc. Cea intitulată "Ioan Roată şi Unirea" este o glumă cu multă fineţe satirică la adresa stratului conducător al ţării, care nu voieşte a recunoaşte drepturile ţărănimii.

Pe când se discutau punctele programului partidului unionist prin toate cercurile sociale din Moldova, mai mulţi boieri, membri ai partidului, cheamă pe deputaţii ţărani ca să le explice programa şi în special chestiunea "Unirii". Toţi ţăranii păreau convinşi de argumentele boierilor afară de Moş Ioan Roată.

În cele din urmă unul din boieri îl invită să ridice singur o piatră mare ce se afla în grădină. Neputând s-o facă singur, Roată e ajutat de ceilalţi ţărani. "Acum ai înţeles", întreabă boierul. Roată răspunde: Am înţeles aşa, că până acum noi ţăranii am dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere, însă acum suntem chemaţi a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre.

Prima parte a operei lui Creangă o formează precum văzurăm, mai mult reproducerea producţiunilor poporane. Ne-am înşela însă dacă l-am socoti ca un culegător de folclor: trebuie să-l privim ca pe unul ce a trăit la ţară, a supt oarecum sucul acestei literaturi poporane şi apoi a dat drum liber fanteziei sale. De aceea basmele şi poveştile lui, deşi înfăţişează în mod admirabil spiritul poporului de la ţară, pun însă în evidenţă însuşirile lui literare proprii.

O altă faţă, mai puţin cunoscută, a lui Creangă este cea a poveştilor licenţioase: "Povestea poveştilor".

Amintiri din copilărie

Amintirile din copilărie reprezintă partea cea mai personală a operei lui Creangă. Acestea i-au stabilit reputaţia de mare prozator. Într-adevăr, alcătuirea meşteşugită a frazei, în care se vede totuşi tonul poporan, - scoaterea la iveală a multor provincialisme cu o putere de expresie deosebită, vivacitatea naraţiunii şi sinceritatea cu care povesteşte cele mai intime detalii ale vieţii lui de copil, toate acestea fac din opera lui Creangă una din cele mai însemnate opere ale literaturii române.

Amintirile au, dincolo de latura lor estetică, o valoare afectivă deosebită. Într-o măsură, ele sunt jurnalul de suflet al unui om care nu a vrut să renunţe la copilăria sa, nici chiar pentru stropul de înţelepciune. "Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă toată lumea era a mea!"

Opera

Poveşti

* Capra cu trei iezi (1875)
* Dănilă Prepeleac (1876)
* Fata babei şi fata moşneagului (1877)
* Făt Frumos, fiul iepei
* Povestea lui Harap-Alb (1877)
* Ivan Turbincă (1878)
* Povestea lui Ionică cel prost
* Povestea lui Stan-Păţitul (1877)
* Povestea porcului (1876)
* Povestea poveştilor (1877-1878)
* Povestea unui om leneş (1878)
* Punguţa cu doi bani (1875)
* Soacra cu trei nurori (1875)

Povestiri

* Acul şi barosul (1874)
* Cinci pâini"' (1883)
* Inul şi cămeşa (1874)
* Ion Roată şi Cuza-Vodă (1883)
* Moş Ion Roată şi Unirea (1880)
* Păcală (1880)
* Prostia omenească (1874)
* Ursul păcălit de vulpe (1880)

Nuvele

* Moş Nichifor Coţcariul (1877)
* Popa Duhul (1879)

Romane autobiografice

* Amintiri din copilărie (1879)

Aprecieri critice

Basmul ţine de ciclul încercărilor grele, în care eroul trebuie să îndeplinească isprăvi extraordinare a căror realizare devine posibilă cu ajutorul unor însoţitori năzdrăvani sau al unor animale recunoscătoare. [19]

Bibliografie

• George Călinescu, Ion Creangă (Viaţa şi opera), Prefaţa de Eugen Simion, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966
• George Călinescu, Ion Creangă (Viaţa şi opera), Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
• George Călinescu, Ion Creangă (Viaţa şi opera), Colecţia „Biblioteca Eminescu". Editura Eminescu, Bucureşti, 1975.
• Jean Boutière, Viaţa şi opera lui Ion Creangă, Editura Junimea, 1976
• Mircea Mot, Ion Creangă şi impactul cu cititorul, Editura Paralela 45

Note

1. ^ "Sunt născut la 1 martie 1837 în satul Humuleşti, judeţul Neamţului, Plasa de Sus, din părinţi români: Ştefan a lui Petrea Ciubotariul din Humuleşti şi soţia sa Smaranda, născută David Creangă, din satul Pipirig, judeţul Neamţului...
2. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române.
3. ^ [1]
4. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române.
5. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române.
6. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române.
7. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române.
8. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române.
9. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române
10. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române.
11. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române.
12. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române.
13. ^ http://www.ici.ro/romania/ro/cultura/l_creanga.html scurtă biografie
14. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române.
15. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române.
16. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române.
17. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române
18. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române.
19. ^ Jean Boutière, Viaţa şi opera lui Ion Creangă, Ed. Junimea, 1976, p. 154

Elogierea unui mare domnitor - A.I. Cuza

Exemplu. Tânăr militar de carieră, A.I. Cuza s-a dovedit a fi un talentat conducător, politician, diplomat şi vizionar

de Rodica Mandache

Alexandru Ioan Cuza - Fondatorul României moderne

Straşnic Domn a mai fost şi Cuza Vodă! El a făcut şcolile, el ne-a dat pământ şi tot el a surpat pătulele împărăteşti. Şi bine a făcut.

Tot el a silit pe ciocoi să plătească bir şi să asculte de legi. “Tot Cuza-Vodă a unit ţărişoarele noastre. Pe Valahia cu Ţara Românească, de a făcut o ţară straşnică.

De nu era El... Cuza, săracu! A făcut multe bunătăţi pentru noi şi ne-a iubit, mai abitir ca un părinte. De nu era el, nu mai aveam noi azi pământ şi tot săraci era să murim!” (I.A. Condrea 1906).

Cum pedepsea Vodă-Cuza. “Îi plăcea disciplina. Într-o zi, domnitorul s-a uitat pe fereastra palatului, la gardă şi ce văzu? Un sublocotenent din gardă să furişă afară şi intră în cârciuma de peste drum. A luat un aldămaş şi începu să-i scrie: «Ieri sergent, azi sublocotenent»... «– Şi mâine soldat prost» – îi strigă Vodă, care-l urmărise”. (D. Teleor – Anecdote cu Vodă Cuza).

Cuza şi căluşarii. “Cuza Vodă era de-o bunătate de inimă! Mergea el odată pe jos prin Bucureşti, cum îi era obiceiul. Deodată, 12 căluşari îl înconjoară şi-ncep a juca şi a cânta. Când au sfârşit jocul, Cuza-Vodă dădu fiecăruia câte un galben”. (Gh. Popescu-Vânători 1909).

Zicători despre Cuza. Nu-i fi tu Cuza! – adică om mare. Parcă-i Vodă-Cuza: adică frumos, fudul, care nu se teme de nimeni.

Hora lui Cuza. “Frunză verde trei lalele/ De la Milcov mai la vale/ S-a-ntins o horă mare/ Că e zi de sărbătoare/ Iată-l pe Cuza călare/ Cum strigă în gura mare:/ Trageţi hora cu-nfocare

Din Carpaţi până la mare!/ Frunză verde mărgărit/ De când Cuza-i la domnit/ Avem pâine la dospit,/ Şi untură la prăjit./ Cuza Vodă să domnească,/ Oştirea să o mărească/ Pe boieri să-i umilească/ Ţara mândră să croiască/ Pe clăcaşi să-i dezrobească/ Cu pământ să-i dăruiască/ Traiul bun să-l făurească,/ Tot omul să-l pomenească”. (Gh.N. Dumitrescu – Bistriţa)

“Când l-au scos din domnie pe Cuza eu eram santinelă, adică eram cel care avea poruncă să nu lase pe nimeni înăuntru. Da-ntr-o seară, ce zic eu seara, pe la miezul nopţii, au venit mai mulţi boieri şi ofiţeri şi-au descuiat uşa cu cheia. Eu am crezut că o au de la domnitor. După jumătate de ceas au ieşit cu Domnul Cuza îmbrăcat nemţeşte. Şi mai târziu am pricepuit eu viclenia. Când mi-am dat seama am plâns până-n zori. Se duse bietul Cuza. El, care ne-a făcut atâta bine. Şi azi îmi pare rău”. (Auzită de la Ionică Lupu din Ciutureşti).

“A venit pe la noi odată Cuza Vodă cu cucoana lui… Era o frumuseţă mare. Şi era lume, lume! Şi umblau frumos şi era minune. Ce se potriveşte! Mânca lumea pepeni şi lăutarii cânta şi Vodă se bucura. Ei, Om mare! A făcut mult bine-n ţară. Ferice şi halal să-i fie de sufletul lui”. (Ov. Densuşianu, 1906).

Cuza, ce om era! “L-am văzut şi eu pe Cuza, la Focşani. Era cam spânatec şi c-un ciocşor negru, colea. Un om din Bogza a îndrăznit şi i s-a jăluit că lui nu i se dă pământ. Da Cuza: – Măi, băieţi, n-am ce vă face, n-am cum să vă scot din mâna câinilor. Să scap întâi de câini şi pe urmă am să vă dau pământ la toţi. Şi-aşa era Cuza. Dacă aveai ceva de vorbit, te duceai şi vorbeai cu el, cum vorbesc eu cu dumneata”. (I.I. Stoian – Texte folclorice)

Cuza a fost bun domnitor! A dezrobit robii, a slobozit moşiile, iar măsurile care până la el erau false le-a făcut drepte. Ocaua a făcut-o de patru litri şi baniţa de 12 oca vechi. A făcut şosele şi poduri. A făcut biserici şi mai ales şcoli pentru învăţătură. Era milostiv şi mare făcător de bine.

O poveste? Cuza era fugar de mai bine de două luni în pădurea Fedeştilor cu Scarlat Mavrogheni, Iordache Lambrina şi domnitorul Mihalache Sturdza. Îi urmăreau mulţi. Au primit la Iaşi să stârnească bucluc, ca să schimbe pe domnitor. Şi nu peste mult s-a făcut Unirea şi Cuza a ieşit la sorţi să fie domn. Mândră sărbătoare a fost atunci şi or încotro te întorceai auzeai Hora Unirii.

Pentru Domnitor. Moldova şi Muntenia închipuite ca două fete: “Ici în vale la fântână/ 2 fete spală lână/ Cuza le ţine de mână/ Ici în vale mai-nainte/ 2 fete spală grâu/ Cuza le spune cuvinte! Şi în vale la pârâu/ 2 fete spală grâu/ Cuza le ţine de brâu/ Ici la vale, ici în ţară/ Aste 2 fetişoiare/ Cu Cuza se cununară!”. (G. Popescu Vânători – Istorisiri 1977)

“Oastea lui Cuza s-a făcut cu arcanu. Întâi cu funia-i prindea. Pe care flăcău nu-l prindea nici că-l punea… Sunt 60 de ani de-atunci. Apăi să fi văzut cum fugeam să nu ne prindă. Şi pe mine – eu-s fricos. Ţi-ai găsit cum ţi-i scris. Îmi tunse biata chichiliţă din cap

de-aveam capu’ ca un bostan. De, ca să fac slujba ţării. Aşa am ajuns la Bucureşti la cazărmile lui Cuza, Măi, măi! Ce mai chipeş şi bun la inimă era Domnitoru Cuza. De câte ori mă nimeream la Curtea împărătească, numai ce-l vedeai în haină ostăseaşcă. Frumos, frumos şi venea la noi şi ne spunea:

«– Faceţi-vă datoria către ţară, băieţi! Ce nu vedeţi? Şi eu sunt soldat al ţării. Şi după ce v-aţi duce pe la casa voastră, am să vă dau pământ». Şi Sfânt să-i fie ciolanu, că mult bine mi-a făcut omul ăsta”. (I.A. Condrea şi D. Densuşianu 1906)

Ocaua. “Ei, apăi Cuza avea obiceiul să umble în straie ţărăneşti. Voia să ştie el năcazurile şi suferinţele poporului. Şi-a ajuns el la un sat şi mereu dădea de un ţigan. Cum îl vedea pe Cuza îşi scotea căciula şi se-nchina până la pământ. Cuza mirat l-a-ntrebat: «– Măi ţigane, tu ştii cine sunt eu?»… «Apoi, de mânca-te-aş de unde să te ştiu, că doară nu eşti Vodă?». «Ba sunt chiar Vodă!»… «Să măreşte OCA la băutură, că tare-i bună!»… «Bine, ţigane!». Şi a mărit-o. Şi peste o vreme iar se-ntâlneşte cu ţiganul, care iar începe cu ploconeala. «– Ce e, ţigane, mai vrei ceva?»… «Dacă ai mai mări oleacă OCA, ar fi mare bine pentru NOROD!»… «Bine, ţigane!». Şi măreşte OCA, care nici azi nu e uitată de NOROD. Şi nu ştiu cum se mai întâlneşte odată.

«– Ei, ţigane, cum ţi se pare OCA?»… «Ei, Doamne, mânca-te-aş îi bună cum ai făcut-o, dar dacă ar fi mai mare, n-ar strica»... «Ei, ţigane, te prea-ntreci. De-acuma du-te la Bahlui şi mai bea apă fără OCA». De atunci a rămas vorba în Iaşi că pe cel ce nu se mai satură de băut, lumea îl trimite la Bahlui: Du-te şi mai bea la Bahlui. (1900 – Culeasă de la sergent Maior Traian). Iaca ce făcea Cuza. «Cuza, de făcea inspecţia trupei unui regiment, trecea şi pe la infirmerie. A găsit un sanitar ce se ruga de soldaţi să ia doctoria. Ei, neam – nu şi nu. Cuza: De ce nu vrei să iei doctoria, măi? Soldatul: E amară, măria-ta! Cuza: Cum să fie amară. Ia dă-o să o iau şi eu. E dulce, vezi, e dulce!”. (N.I. Dumitrescu – 1911)

Demn şi patriot. Vodă Cuza a fost expresia unei epoci de mari prefaceri economie şi sociale. A fost atât de-nsemnat pentru oameni în folclor, cât Ştefan Vodă cel Sfânt.

Au scris despre el V. Alecsandri, Grigore Alexandrescu, George Baronzi, Cezar Boliac, Dimitrie Bolintineanu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, AL. Vlahuţă, Al. Macedonski, Mihail Sadoveanu, George Tutovanu etc.

Patriot luminat, om de stat cu vederi largi şi democratice, iubitor de popor. De numele lui sunt legate marile fapte ale vremii.

Aşa a devenit simbol, mit şi epitetele lui sunt: bun, drept, viteaz, iertător, prietenos, frumos, ager la minte, milos, petrecăreţ, modest. Aşa apare el în folclor. Cei care l-au văzut susţin că era chipeş, voinic, îndemânatec şi iute, tare mândru în hainele de domn. Om de treabă, modest pentru că umbla pe jos, demn şi patriot, deloc fudul.

from jurnalul national

Niculae Titulescu

Nicolae Titulescu (n. 4 martie 1882, Craiova – d. 17 martie 1941, Cannes) a fost un diplomat şi om politic român, în repetate rânduri ministru, fost preşedinte al Ligii Naţiunilor.

Născut la Craiova ca fiu al unui avocat, şi-a petrecut copilăria la moşia tatălui său în Tituleşti, Olt. După terminarea liceului "Carol I" la Craiova în anul 1900 cu premiul de onoare, studiază dreptul la Paris obţinându-şi doctoratul cu teza Essai sur une théorie des droits éventuels.

În 1905 s-a întors în România ca profesor de drept la Universitatea din Iaşi, iar în 1907 se mută în Bucureşti. În urma alegerilor din 1912, devine deputat pe listele Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu, iar cinci ani mai târziu devine membru al guvernului lui Ion I. C. Brătianu ca Ministru al Finanţelor.

În vara anului 1918, împreună cu alţi fruntaşi români (Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille) înfiinţează la Paris Comitetul Naţional Român, cu scopul de a propaga în opinia publică internaţională dreptul poporului român la unitatea naţională, comitet recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotenţial al naţiunii române.

În anii 1927 - 1936, Nicolae Titulescu a fost de mai multe ori Ministru de Externe.

Începând din anul 1921 a funcţionat ca delegat permanent al României la "Liga Naţiunilor" de la Geneva, fiind ales de două ori (1930 şi 1931) Preşedinte al acestei organizaţii. În această calitate a militat pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, pentru raporturi de bună vecinătate între statele mari şi mici, pentru respectarea suveranităţii şi egalităţii tuturor statelor în relaţiile internaţionale, pentru securitate colectivă şi prevenirea agresiunii. Contemporanii i-au reproşat apropierea nepotrivită de ministrul de externe al URSS, Maxim Litvinov, ca şi prea marea incredere arătată liderilor bolşevici. Simpatia deschisă pentru acţiunile stângii europene, cu precădere în războiul civil din Spania, a fost, de asemenea, rău văzută de clasa politică românească a vremii.
Titulescu şi-a bazat întreaga activitatea pe problemele majore, fundamentale, ale politicii externe a României. După instaurarea fascismului în Germania, dându-şi seama de pericolul pe care-l reprezenta acesta pentru România (ca şi pentru alte state europene), Titulescu a depus o vie activitate în direcţia întăririi colaborării internaţionale, în interesul păcii şi securităţii europene, pe linia aceasta, Titulescu a semnat la Londra, în 1933, în numele guvernului României, convenţia de definire a agresorului şi a depus eforturi remarcabile pentru încheierea în 1933 a Micii Înţelegeri şi pentru încheierea în 1934 a Înţelegerii Balcanice, pacte regionale în care vedea o pavăză împotriva agresiunii.



În 1936, regele Carol al II-lea îl îndepărtează din toate funcţiile oficiale şi îl obligă să părăsească ţara. Stabilit la început în Elveţia, apoi în Franţa, Nicolae Titulescu a propagat chiar şi în exil prin conferinţe şi articole de ziare ideea prezervării păcii, anticipând pericolul unui nou război.

Nicolae Titulescu moare la Cannes(sau Souvrettes, Elveţia, după Petre Pandrea), după o lungă suferinţă, la data de 17 martie 1941.
from wikipedia

Lucian Blaga

Lucian Blaga (n. 9 mai 1895 la Lancrăm, lângă Sebeş, d. 6 mai 1961 la Cluj) a fost un filozof, umanist, jurnalist, poet, dramaturg, traducător, profesor universitar şi diplomat român, personalitate culturală majoră a României interbelice. În anul 1936 a fost numit membru titular al Academiei Române. Personalitate impunătoare şi polivalentă a culturii interbelice, Lucian Blaga a marcat perioada respectivă prin elemente de originalitate compatibile cu înscrierea sa în universalitate.

Primii ani

S-a născut la Lancrăm, lângă Alba Iulia, fiind al nouălea copil al unei familii de preoţi. Copilăria i-a stat, după cum mărturiseşte el însuşi, "sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului", viitorul poet – care se va autodefini mai târziu într-un vers celebru "Lucian Blaga e mut ca o lebădă" – neputând să vorbească până la vârsta de patru ani. Mama poetului, Ana Blaga, moare la Sibiu la vârsta de 74 de ani in 1933. În luna august 1949, fratele poetului, Login Blaga, moare în Sibiu.

Primele clase le-a făcut la Sebeş la şcoala primară germană (1902 - 1906), după care a urmat Liceul "Andrei Şaguna" din Braşov (1906 – 1914), unde era profesor ruda sa Iosif Blaga, autorul primului tratat românesc de teoria dramei. Încă de pe acum s-a familiarizat cu opera lui Friedrich Schiller.

Debutul

A debutat în ziarele arădene Tribuna, cu poezia Pe ţărm (1910), şi în Românul, cu studiul Reflecţii asupra intuiţiei lui Bergson (1914). După moartea tatălui, familia se mută la Sebeş în 1909. În anul 1911 călătoreşte în Italia, unde îşi petrece timpul în librării, căutând cărţi de filosofie, şi vizitând vestigiile istorice ale acestei ţări.

Studii

A urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu şi Oradea în perioada 1914–1916. A studiat filozofia şi biologia la Universitatea din Viena între anii 1916 şi 1920, obţinând titlul de doctor în filozofie şi biologie. A revenit în ţară în ajunul Marii Uniri. În anul 1916, în timpul verii, Blaga vizitează Viena, unde descoperă Expresionismul.

În anul izbucnirii primului război mondial, şi-a început studiile de teologie la Sibiu, pe care le-a finalizat cu licenţă în 1917. Între 1917 şi 1920 a frecventat cursurile Universităţii din Viena, unde a studiat filozofia obţinând şi doctoratul, in 1920. Aici a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu, cea care îi va deveni soţie.

Activitate publică şi academică
Prima sa dramă, Zamolxe, îi apare în ziarul Voinţa (1920). Academia Română îi decernează Premiul Adamachi pentru debut (1921). Universitatea din Cluj îi premiază piesa Zalmoxe (1922). I se tipăresc primele traduceri de poezie în limba germană în revista cernauţeană Die Brucke (1922) (Podul). În 1924 - 1925, locuieşte în Lugoj. A fost redactor la ziarele Voinţa si Patria, membru in comitetul de directie al revistei Cultura, colaborator permanent la publicatiile Gândirea, Adevarul literar şi artistic si Cuvântul.

După Dictatul de la Viena se află in refugiu la Sibiu, însoţind Universitatea din Cluj (1940–1946). Conferenţiază la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj (1946–1948). Are un rol major în educarea tinerilor care fac parte din "Cercul literar de la Sibiu" şi o influenţă majoră asupra lui Ion Desideriu Sârbu. A publicat la Sibiu placheta de versuri Poemele luminii şi culegerea de aforisme Pietre pentru templul meu (1919).

Revenit în România reîntregită, s-a dăruit cauzei presei româneşti din Transilvania, fiind redactor la revistele Cultura din Cluj şi Banatul din Lugoj. A fost ales membru al Academiei Române în anul 1937. Discursul de recepţie şi l-a intitulat Elogiul satului românesc.

În anul 1939 a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, mutată temporar la Sibiu în anii ce au urmat dictatului de la Viena (1940 – 1944). La Sibiu redactează, începând cu 1943, revista Saeculum, care va apărea un an. va funcţiona ca profesor universitar până în 1948 când este îndepărtat cu brutalitate de la catedră. Motivul este de natură politică, se pare că Blaga a refuzat invitaţia de a conduce Partidul Naţional Popular, un satelit al Partidului Comunist. Împreună cu el au fost înlăturaţi şi conferenţiarul şi discipolul său, Ion Desideriu Sârbu, şi profesorii universitari Liviu Călin şi Nicolae Mărgineanu.

Activitatea diplomatică

În 1926 a intrat în diplomaţie ocupând succesiv posturi de ataşat cultural la legaţiile ţării noastre din Varşovia, Praga, Lisabona, Legaţia Română din Berna şi Legaţia Română din Viena. A fost ataşat şi consilier de presă la Varşovia, Praga şi Berna (1926–1936), subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1936–1938) şi ministru plenipotenţiar al României în Portugalia (1938–1939).

Luntrea lui Charon

Din 1948, fiind îndepărtat de la catedră, a lucrat în cadrul filialei din Cluj a Institutului de Istorie al Academiei ca bibliotecar şef. Devine cercetător la Institutul de istorie şi filosofie (1949–1951). Apoi bibliotecar-şef (1951–1954) şi director-adjunct (1954–1959) la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei. Nu îi mai sunt publicate volumele şi preferă să se ocupe de traduceri. În această perioadă a finalizat traducerea piesei Faust de Goethe, iar în 1958 apare primul volum din Opere de G.E. Lessing în traducerea lui Lucian Blaga. A tradus poeţi germani clasici sau moderni. Poeziile scrise acum vor fi publicate postum. Tot în această perioadă scrie romanul cu tentă autobiografică Luntrea lui Charon, publicat de asemenea postum. A trecut la cele veşnice pe 6 mai 1961, in Cluj. Lucian Blaga a fost înmormântat in ziua sa de nastere, 9 mai, în cimitirul din Lancrăm.

Premii literare. Distincţii şi afilieri

• Academia Română îi conferă Marele Premiu C. Hamangiu pentru "opera dramatică şi poetică" (1935). Este ales membru activ al Academiei Române (1936).
• În 1935 primeşte premiul C. Hamagiu al Academiei Române pentru activitatea dramatică şi poetică din ultimii ani.
• 1936 - Lucian Blaga este ales membru titular al Academiei Române.
• 1949 - Academia Română îi încredinţează lui Lucian Blaga redactarea a două capitole din Istoria Filosofiei Româneşti.

Versuri

• 1919 - Poemele luminii,
• 1921 - Paşii profetului,
• 1924 - În marea trecere,
• 1929 - Lauda somnului,
• 1933 - La cumpăna apelor,
• 1938 - La curţile dorului,
• 1943 - Nebănuitele trepte,

Cicluri de versuri editate postum

* Vârsta de fier 1940-1944
* Cântecul focului
* Corăbii cu cenuşă
* Ce aude unicornul

Dramaturgie

* 1921 - Zamolxe, mister păgân
* 1923 - Tulburarea apelor, dramă
* 1925 - Daria, dramă în patru acte
* 1925 - Ivanca,
* 1925 - Învierea, pantomimă în patru tablouri şi Fapta, joc dramatic
* 1927 - Meşterul Manole, dramă în cinci acte
* 1930 - Cruciada copiilor,
* 1934 - Avram Iancu, dramă într-un prolog şi trei faze,
* 1944 - Arca lui Noe
* 1964 - Anton Pann, dramă într-un prolog şi patru faze, (postum)

Filosofie

Creaţia sa filosofică este grupată în trei trilogii:

* 1943- Trilogia cunoaşterii în trei volume: Eonul dogmatic, Cunoaşterea luciferică, Cenzura transcendentă.

* 1944- Trilogia culturii in trei volume: Orizont şi stil, Spaţiul mioritic, Geneza metaforei şi sensul culturii

* 1946- Trilogia valorilor, Ştiinţă şi creaţie, Gândire magică şi religie, Artă şi valoare.

* Cea de-a patra, Trilogia cosmologică a rămas în stadiu de proiect. Din ea Blaga a publicat un singur volum, Diferenţialele divine, primul din această ultimă trilogie.

Aforisme

Aforismele lui Lucian Blaga sunt grupate in volumele:

* 1919- Pietre pentru templul meu.
* 1926- Ferestre colorate, însemnări şi fragmente
* 1945- Discobolul, aforisme şi însemnări,
* 1977- Elanul insulei, editată postum

Proza

* Hronicul şi cântecul vârstelor, volum autobiografic, editat postum in 1965
* Luntrea lui Charon, roman, volum autobiografic, editat postum, in 1992

Eseuri si volume de studii filosofice

* 1922- Cultură şi cunoştinţă
* 1924- Filosofia stilului
* 1925- Fenomenul originar
* 1925- Feţele unui veac
* 1926- Daimonion
* 1931- Eonul dogmatic
* 1933- Cunoaşterea luciferică
* 1934- Censura transcendentă
* 1934- Orizont şi stil
* 1936- Spaţiul mioritic
* 1936- Elogiul satului românesc, discursul de recepţie la admiterea sa în Academia Română
* 1937- Geneza metaforei şi sensul culturii
* 1939- Artă şi valoare
* 1940- Diferenţialele divine
* 1941- Despre gândirea magică
* 1941- Religie şi spirit
* 1942- Ştiinţă şi creatie
* 1947- Despre conştiinţa filosofică
* 1948- Aspecte antropologice

Eseuri publicate postum

* 1966- Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea
* 1968- Zări şi etape
* 1969- Experimentul şi spiritul matematic
* 1972- Isvoade
* 1977- Fiinţa istorică
Traduceri

* J.W. Goethe, Faust, 1955
* Din lirica universală, 1957
* Din lirica engleză, 1958
Corespondenţă

* Scrisori trimise Domniţei Gherghinescu-Vania, în ediţia Domniţa Nebănuitelor Trepte, 1995

Lecturi suplimentare

* Bălu, Ion, Lucian Blaga, Bucureşti, Editura Albatros, 1986
* Bălu, Ion, Viaţa lui Lucian Blaga, Fundaţia Culturală Libra, 4 volume, (1995-1999)
* Ganã, George, Opera literarã a lui Lucian Blaga, Bucureşti, Editura Minerva, 1976
* Lucian Blaga interpretat de..., Bucureşti, Editura Eminescu, 1981
* Mihãilescu, Dan C., Dramaturgia lui Lucian Blaga, Cluj Napoca: Editura Dacia, 1984
* Pop, Ion, Lucian Blaga - universul liric, Bucuresti: Cartea Românească, 1981
* Todoran, Eugen, Lucian Blaga, mitul poetic, 2 vol., Timisoara: Facla, 1985
* Bãlu, Ion, Blaga Dorli, Lucian Blaga, supravegheat de Securitate, Timişoara, Ed. Echinox, 1999

Bibliografie

1. Wikipedia
2. Lucian Blaga şi Premiul Nobel

REGINA MARIA

Regina Maria a României, născută Marie Alexandra Victoria, din Casa de Saxa-Coburg şi Gotha (n. 29 octombrie 1875, Eastwell Park, Kent, Anglia — d. 18 iulie 1938, Sinaia, Regatul României), a fost mare prinţesă a Marii Britanii şi Irlandei, consoarta regelui Ferdinand şi regină a României. A fost nepoata reginei Victoria a Marii Britanii.

Biografie

Regina Maria a României s-a născut la Eastwell Park în Kent, şi a fost iniţial o Prinţesă a Marii Britanii. A fost fiica ducelui Alfred de Edinburgh, cel de al doilea fiu al Reginei Victoria, mama sa a fost ducesa Maria Alexandrovna, unica fiică a Ţarului Alexandru II al Rusiei. În consecinţă, Prinţesa Maria este nepoată a Regelui Edward al VII-lea şi verişoară primară a Ţarului Nicolae al II-lea şi a Regelui George al V-lea. A fost supranumită de popor "Mama ranitilor", "Regina-soldat", pentru atitudinea ei de bravură din timpul Primului Război Mondial, când, alături de doamnele de la curte a lucrat direct pe front în spitale de campanie sau a coordonat activitatea unei fundaţii de caritate.

Regina Maria şi micul Nicolae

Maria Alexandra Victoria s-a logodit la 16 ani cu Prinţul Ferdinand de Hohenzollern, succesor al tronului României. Căsătoria a avut loc la 29 decembrie 1892. Unul dintre exponatele Muzeului Naţional al României,o cupă de argint oferită de municipalitatea Capitalei, aminteşte de acest eveniment, piesa are gravată inscripţia: „Bine ai venit mireasă de Dumnezeu aleasă spre a patriei cinstire. Ianuarie 1893“.

Regina soldat

Formidabila sa bunică, Regina Victoria, a caracterizat România ca fiind o ţară „foarte instabilă şi având populaţia destul de coruptă“. Într-adevăr, aceste cuvinte s-au dovedit a fi unele premonitorii căci România, care se reunificase în 1859, a fost ocupată după o serie de dezastre militare de armata germană şi transformată într-o ţară de dimensiunea unui timbru. Pe asceastă suprafaţă restrînsă, cu capitala la Iaşi, s-a retras familia regală, aici s-au refugiat toate instituţiile publice ale statului român, în timp ce aliaţii săi, familia ţarilor ruşi Romanoff au fost executaţi şi la granita de est a izbucnit prima revoluţie. Dilema politică a Romaniei in perioada dintre 1914 şi 1916 a fost dacă să participe în Marele Război Mondial alături de aliaţi sau alături de germani, şi a rămas într-o poziţie de neutralitate timp de doi ani. Armata română, antrenată de francezi, a luptat cu vitejie în munţii Carpaţi şi a învins o armată germană superior dotată, dar în cele din urmă a fost fortata să se retragă la sfârşitul războiului. Au intrat acum în scenă diplomaţii care au obţinut o victorie şi recunoaşterea acestor eforturi şi fapte de vitejie prin includerea sa de partea taberei victorioase în momentul semnării tratatului de la Versailles.

Regina diplomat

Regina Maria a călătorit la Paris în timpul Conferinţei de Pace şi s-a instalat cu fetele sale, extrem de frumoase la Hotelul Crillon, in Place de la Concorde. Preşedintele Clemenceau, un fost ofiţer de armată cu maniere impecabile şi cu o înclinaţie spre femei frumoase şi-a prezentat omagiile în fata Reginei, care l-a primit în toată splendoarea sa. Frumusetea ei era dublată de o inteligenţă ieşită din comun şi a pledat pentru cauza românilor, reamintindu-le aliaţilor occidentali enormul sacrificiu al Armatei Române. Serviciul adus României de regina Maria a fost unul crucial, deşi istoricii tind fie să-l exagereze, fie să-l treacă cu vederea. Când negociatorul şef al delegaţiei româneşti, primul ministru Brătianu, a început să piardă teren, regele a rugat-o pe regină să intervină, iar aceasta a plecat într-o misiune neoficială la Paris şi la Londra.

A rezultat astfel România Mare, care reunea provinciile istorice ale Transilvaniei, Bucovinei, Moldovei, Basarabiei şi Munteniei. Deşi rolul femeilor în politică era redus, regina Maria a fost sfetnicul regelui Ferdinand până la moartea acestuia în 1927. În momentul în care fiul său a moştenit tronul, a izolat-o complet pe regină, care s-a retras din viaţa publică până la moartea ei, în 1938. După 1990 a fost publicat jurnalul ei şi au început să iasă la iveală tot mai multe poveşti legate de viaţa ei amoroasă extrem de agitată.

A construit Palatul de la Balcic, într-un peisaj superb, pe o stâncă ce iese direct din mare, şi a făcut din acesta un loc de întâlnire pentru artiştii epocii. Palatul a fost cedat Bulgariei, odată cu Cadrilaterul şi se găseşte acum pe teritoriul ţării vecine.

Inima reginei Maria

Inima reginei a fost înmormântată din ordinul ei la Balcic, reşedinţa sa de pe malul Mării Negre. Regina Maria a Romaniei Mari, a avut o ultima dorinţă, trupul să-i fie înmormântat la mănăstirea Curtea de Argeş, iar inima la reşedinţa de la Balcic. După pierderea Cadrilaterului (1940), inima a fost adusă lângă castelul Bran, a doua reşedinţă a Reginei Maria. În anul 1968, comuniştii au spart sarcofagul de marmură cu răngile şi au luat casetele cu inima. Casetele au fost trecute in Tezaurul Istoric al Romaniei, iar inima reginei zace pe undeva prin Muzeul Naţional de Istorie. Oamenii din Bran au făcut numeroase apeluri ca inima reginei să fie readusă la locul ei.

Bibliografie

* Maria, Regină a României, Ţara mea, Hodder & Stoughton, London, 1916
* Maria, Regină a României (1934): Povestea vieţii mele,
* Martineau, Mrs. P., România şi conducătorii ei, Stanley Paul, London, 1927
* Pakula, H., Ultima romantică – O biografie a Reginei Maria a României, Weidenfeld & Nicolson, London, 1984
* Des Cars, Guy, Les Reines de Coeur de Roumanie, Lafon, Paris, 1991
* Taylor, L.W., The Sourdough and the Queen - The many Lives of Klondyke Joe Boyle, Metheuen, Toronto, 1983 .
* Nicolae Pepene, Emil Stoian, Inima Reginei Maria, Ilustratis, Braşov, 2005.

• Regii României
• Cronologia monarhiei în România
• Monarhia în România
• Reginele României
• Casa regală de România
• Hohenzollern-Sigmaringen
• Galerie foto a Reginei Maria şi articole autobiografice în limba engleză

MihaiI I al României

Regele Mihai I al României (n. 25 octombrie 1921, Sinaia), Prinţ de Hohenzollern[1][2][3], este fiul Regelui Carol al II-lea. A fost suveran al României între 20 iulie 1927 - 8 iunie 1930, precum şi între 6 septembrie 1940 - 30 decembrie 1947. Stră-strănepot al Reginei Victoria a Marii Britanii şi văr de gradul trei al Reginei Elisabeta a II-a, Mihai e una dintre ultimele figuri publice ale celui De-al Doilea Război Mondial în viaţă.

Mihai a devenit pentru prima dată Rege după moartea bunicului său Ferdinand, în urma renunţării la tron a lui Carol al II-lea din decembrie 1925. Detronat de tatăl său, după doar trei ani de domnie sub Regenţă, a reprimit coroana un deceniu mai târziu, după abdicarea forţată a lui Carol al II-lea, domnind peste regimul pro-german al mareşalului Ion Antonescu. Din 1941 este mareşal al României[4].

După colaborarea României cu Germania în Al Doilea Război Mondial şi după ce forţele sovietice au intrat în România, Regele Mihai a organizat arestarea lui Antonescu în 23 august 1944. S-a opus guvernelor pro-sovietice în perioada anilor 1945-1946. A fost obligat să abdice în 30 decembrie 1947 şi s-a exilat în Versoix (Elveţia), iar revenirea nu i s-a permis până în 1997.


Primii ani

Mihai s-a născut la Sinaia, fiu al lui Regelui Carol al II-lea şi al Prinţesei Elena şi nepot al Regelui Ferdinand I. Datorită fugii lui Carol împreună cu amanta sa de origine evreiască Elena "Magda" Lupescu şi a renunţării sale la drepturile asupra tronului din decembrie 1925, Mihai i-a succedat Regelui Ferdinand la moartea acestuia în iulie 1927.

Domnia

Anii '30 - era Antonescu

O Regenţă a funcţionat datorită vârstei de 6 ani a lui Mihai, dar în 1930 Carol al II-lea brusc s-a întors în ţară la invitaţia unor politicieni nesatisfăcuţi de Regenţă, fiind proclamat Rege de Parlament şi desemnându-l pe Mihai drept urmaş la tron cu titlul de „Mare Voievod de Alba-Iulia”. În septembrie 1940 guvernul lui Ion Antonescu a organizat o lovitură de stat, îndepărtându-l pe Carol şi proclamându-l pe Mihai, la 18 ani, Rege, fără vreun jurământ pe Constituţie şi fără votul de aprobare al vreunui Parlament, iniţial suspendat, redeschis abia mai târziu, în 1946. În schimb, Mihai a fost încoronat[5] şi uns Rege de către Patriarhul României Nicodim Munteanu, în catedrala patriarhală din Bucureşti, chiar în ziua celei de-a doua sale suiri pe tron, la 6 septembrie, 1940[6]. Astfel, Mihai a domnit a doua oară doar "prin Graţia Lui Dumnezeu"[5], ca rege absolut, de drept divin, nu şi constituţional. Legal, însă, Mihai nu putea exercita prea multă autoritate, în afara prerogativelor de a fi şeful suprem al Armatei şi de a desemna un prim-ministru cu puteri depline[7], numit „Conducător”.

Regele Mihai I, în calitate de mareşal şi comandant suprem al Armatei Române, a fost decorat prin Jurnalul Consiliului de Miniştri din 8 noiembrie 1941 cu toate cele trei clase ale Ordinului "Mihai Viteazul", fiind singurul deţinător în această situaţie alături de mareşalul Ion Antonescu.

Întoarcerea armelor contra Germaniei naziste
În august 1944, pe măsură ce forţele armate ale Uniunii Sovietice se apropiau de frontiera de est a României, Mihai s-a alăturat politicienilor favorabili Aliaţilor, care îi includea pe comunişti. La 23 august 1944 Mihai a organizat o lovitură de stat contra lui Antonescu, pe care l-a arestat. În aceeaşi noapte, noul Prim Ministru, generalul locotenent Constantin Sănătescu, l-a încredinţat pe Antonescu comuniştilor, care l-au predat sovieticilor la 1 septembrie 1944.[8][9] Într-o transmisie radiodifuzată către naţiune şi armată, Mihai a proclamat loialitatea României faţă de Aliaţi, a acceptat un pretins armistiţiu oferit de aceştia, a ordonat încetarea focului contra Aliaţilor şi a declarat război Germaniei.[10] Acestea, însă, nu au împiedicat o ocupaţie sovietică rapidă şi capturarea de către URSS a circa 130.000 de soldaţi români, transportaţi ulterior în Uniunea Sovietică, unde mulţi au pierit în lagăre de prizonieri[11]. Armistiţiul cu Aliaţii s-a semnat abia trei săptămâni mai târziu, la 12 septembrie 1944, "în termeni impuşi aproape în întregime de către Uniunea Sovietică"[11], ca o consecinţă şi a faptului, printre altele, că aceasta îşi desfăşurase forţele armate pe teritoriul României. În această situaţie, unii au considerat lovitura de stat drept o „capitulare”[12], o „predare”[11][13] „necondiţionată”[14] în faţa sovieticilor şi a restului aliaţilor. Regele Mihai a evitat soarta unui alt fost aliat german, Prinţul Kiril, Regentul Bulgariei, executat de către sovietici în 1945, şi a fost, de asemenea, ultimul monarh din spatele Cortinei de fier care să-şi piardă tronul. Lovitura de stat se estimează că ar fi scurtat Al Doilea Război Mondial cu şase luni de zile, salvând sute de mii de vieţi omeneşti. Totodată, aceasta a oferit Armatei Române posibilitatea de a elibera ţara de sub ocupaţia germană. La sfârşitul războiului, Regele Mihai a fost decorat cu Legiunea de Merit în cel mai înalt grad (Comandant Şef) de către preşedintele SUA Harry S. Truman. Mihai a mai fost decorat şi cu Ordinul sovietic Victoria cu diamante de către Iosif V. Stalin, pentru curajul său personal dovedit în răsturnarea lui Antonescu şi pentru încetarea războiului României contra Aliaţilor.

Unii susţin[15][16] că lovitura de stat a făcut posibil avansul mai rapid al trupelor lui Stalin în România şi în Europa, în detrimentul trupelor Aliaţilor occidentali. Alţii văd[17] în absenţa de-a lungul anilor a unor invitaţii pentru Mihai la majoritatea festivităţilor din Occident dedicate Zilei Victoriei în cel De-al Doilea Război Mondial, o condamnare tacită a loviturii sale de stat. Mihai nu a fost invitat la cea de-a 60-a aniversare a Zilei Victoriei de vreun fost Aliat vestic; a fost invitat doar la serbările din Rusia şi la anumite comemorări din Cehia şi Slovacia[18].



Domnia sub comunism

Pe 6 martie 1945, presiunile Uniunii Sovietice l-au forţat pe Mihai să numească un guvern pro-sovietic dominat de Partidul Comunist Român, prim ministru fiind numit Petru Groza. Sub regimul comunist, Mihai a funcţionat ca un simplu şef de stat fără autoritate. În iulie 1945, Stalin l-a decorat cu Ordinul Victoria pentru curajul personal dovedit în răsturnarea lui Antonescu, pentru stoparea războiului contra Aliaţilor, cât şi în semn de recunoştinţă pentru ordinul de încetare a focului emis de Rege[14] în lovitura de stat, ordin care a grăbit avansul Armatei Roşii.[11]

Între august 1945 şi ianuarie 1946, prin ceea ce s-a numit mai târziu „greva regală”, Mihai a încercat fără succes să se opună guvernului comunist al lui Petru Groza, refuzând să-i semneze decretele. La presiuni sovietice, britanice şi americane[19], Regele Mihai a renunţat în cele din urmă la opoziţia sa faţă de guvernul comunist, încetând să-i mai ceară demisia.

Nu i-a amnistiat pe Ion Antonescu sau pe liderii opoziţiei, victime ale proceselor politice comuniste, deoarece, afirmă unii, Constituţia îl împiedică de la a face acest lucru fără contrasemnătura ministrului comunist de justiţie. Alte surse, precum memoriile mătuşii Regelui, Principesa Ileana de Habsburg[20], citându-l pe fostul membru în biroul politic executiv al PCR, spion sovietic, ministru al apărării naţionale[21][22] şi presupus amant al Ilenei[23], Emil Bodnăraş, afirmă că, dacă Regele ar fi refuzat să semneze sentinţele la moarte ale deţinuţilor politici condamnaţi pentru "crime de război", guvernul comunist i-ar fi susţinut decizia: „Păi, dacă Regele decide să nu semneze sentinţa la moarte, vă promit că îi vom sprijini punctul de vedere.” Principesa Ileana se îndoia că Regele ar fi fost de acord să semneze un document neconstituţional precum o sentinţă la moarte, emisă de tribunale politice neconstituţionale: „Ştiţi prea bine (...) că Regele nu va semna niciodată de bună voie un astfel de document neconstituţional. Dacă o va face, vi-l va pune în braţe şi guvernul dumneavoastră va purta vina în faţa întregii naţiuni. Cu siguranţă că nu vă doriţi acest handicap adiţional în acest moment!” Ultimul coleg de celulă al celei mai proeminente victime comuniste, Iuliu Maniu, liderul opoziţiei anti-comuniste şi preşedinte al PNŢ, partidul câştigător în alegerile generale din 1946, fraudate de comunişti, a mărturisit procurorilor comunişti că Maniu l-ar fi înjurat pe Mihai din spatele gratiilor închisorii politice în care a decedat, pentru că nu făcuse nimic în apărarea ţărăniştilor, în ciuda multelor servicii aduse de aceştia monarhiei.[24]

Abdicarea

Casa regală de România

Carol I Regina soţie Regina Elisabeta Copii Principesa Maria Ferdinand Regina soţie Regina Maria Copii Prinţul Carol Prinţul Nicolae Principesa Elisabeta Principesa Maria Principesa Ileana Prinţul Mircea Carol al II-lea Regina soţie Regina Elena Copii Prinţul Mihai Mihai I Regina soţie Regina Ana Copii Principesa Margareta Principesa Elena Principesa Irina Principesa Sofia Principesa Maria

În noiembrie 1947, Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei Regine Elisabeta a II-a, ocazie cu care a cunoscut-o pe Prinţesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soţie. Regele Mihai „nu a vrut să se întoarcă, dar personalităţi americane şi britanice [prezente la nunta regală] l-au încurajat să o facă”, potrivit anumitor „cercuri regaliste româneşti” citate de Washington Post^[25]. Mihai a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care „se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că „mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos””. Potrivit propriei sale relatări^[26], Regele Mihai n-a avut astfel de intenţii de a nu reveni acasă. După întoarcerea sa în România, Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. Comuniştii au anunţat abolirea monarhiei şi instaurarea unei republici populare şi au transmis la radio înregistrarea proclamaţiei Regelui despre propria sa abdicare^[27]. La 3 ianuarie 1948, Mihai a fost silit să părăsească ţara, urmat peste o săptămână mai târziu^[28], de Principesele Elisabeta de România şi Ileana de Habsburg, care „au colaborat atât de strâns cu ruşii, încât au devenit cunoscute drept „mătuşile roşii” ale Regelui”.^[29]

Există câteva relatări asupra motivelor abdicării lui Mihai. Potrivit acestuia, guvernul comunist l-a ameninţat că va executa 1.000 de deţinuţi studenţi dacă nu abdică.^[30] Într-un interviu din 2007 pentru New York Times^[31], Mihai rememorează evenimentele: "A fost şantaj. Mi-au spus "Dacă nu semnezi imediat, suntem obligaţi" - de ce obligaţi, nu ştiu - să ucidem peste 1.000 de studenţi pe care-i aveau în puşcărie." Potrivit revistei Time,^[1] guvernul comunist ar fi ameninţat cu arestări ulterioare a mii de oameni mai degrabă decât unele anterioare şi că apoi va scufunda ţara în sânge, dacă Mihai nu abdică. Pe de altă parte, potrivit unui articol din Jurnalul Naţional arhivele Securităţii române ar susţine că abdicarea regelui Mihai a fost rodul negocierilor sale cu guvernul comunist.^[32]

Potrivit unei relatări din revista Time^[33], la începutul lui 1948 ar fi existat negocieri între Regele Mihai şi guvernul comunist privind recuperarea unora din averile sale lăsate în urmă în România, care ar fi întârziat denunţarea abdicării drept ilegală.

Există rapoarte^[34][35][36] conform cărora autorităţile comuniste române, obediente faţă de Stalin, i-au făcut cadou Regelui Mihai 42 de tablouri valoroase din proprietatea Coroanei României cu puţin timp înainte de abdicarea sa, "pentru a pleca mai repede din ţară”^[37]. Unele dintre aceste tablouri^[38] au fost, se pare, vândute prin intermediul faimosului negustor de artă Daniel Wildenstein. Unul dintre tablourile aparţinând Coroanei României, despre care se presupune că ar fi fost scoase din ţară de Regele Mihai în noiembrie 1947, a revenit în patrimoniul naţional în 2004 ca donaţie^[39][34][40] făcută de John Kreuger, fostul soţ al fiicei Regelui Mihai, Principesa Irina. În 2005, prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu^[41] a declarat că acuzaţiile aduse Regelui Mihai de a fi scos din ţară tablouri ale Coroanei sunt „mai mult decât îndoielnice” şi că guvernul român nu are nicio dovadă a unor astfel de acţiuni ale Regelui Mihai, pretinzând că, anterior anului 1949, guvernul nu are o evidenţă a lucrărilor de artă preluate din fostele reşedinţe regale. Potrivit unor istorici^[42], există, totuşi, astfel de evidenţe oficiale, începând cu aprilie 1948, una din ele fiind chiar publicată în "Monitorul oficial" din iunie 1948.

Potrivit biografiei autorizate "Michael of Romania: The King and the Country" (2005), semnată de Ivor Porter^[43], un prieten al Familiei Regale, care citează din jurnalul intim al Reginei-Mamă Elena, Familia Regală a scos din ţară tablouri aparţinând Coroanei, cu ocazia vizitei acesteia din noiembrie 1947 la Londra, prilejuită de căsătoria viitoarei Regine Elisabeta a II-a; două din aceste tablouri, semnate de El Greco, au fost vândute în 1976, conform aceluiaşi jurnal. Totuşi, mulţi alţi editorialişti neagă acest cadou comunist făcut Regelui şi consideră aceste acuzaţii drept propagandă anti-monarhistă comunistă.

Potrivit unor documente de arhivă recent declasificate ale ministerului britanic de externe Forreign Office, când a părăsit România, valorile financiare ale Regelui Mihai se ridicau la 500.000 franci elveţieni^[44]. Acestea ar fi fost, se pare, primite de la guvernul comunist, conform transcrierilor sovietice recent declasificate^[45] ale convorbirilor oficiale dintre Stalin şi prim-ministrul român Petru Groza. Regele Mihai a negat de repetate ori în trecut^[46] că guvernul comunist i-ar fi permis să ia cu el în exil vreo valoare financiară sau bunuri de valoare în afară de patru automobile personale, încărcate în două vagoane de tren. Totuşi, în mod aparent lipsit de griji financiare, în timpul vizitei la New York din martie 1948^[47], Mihai şi-a permis să meargă la cumpărături pe Fifth Avenue, artera comercială cea mai scumpă din lume^[48]. De asemenea, lui Mihai i-a plăcut atât de mult avionul în care a survolat Statuia Libertăţii, încât s-a gândit că l-ar putea cumpăra^[47].

În ianuarie 1948^[1], Mihai a început să se autointituleze "Prinţ de Hohenzollern"^[2], folosind pentru prima dată în loc de "Rege" un titlu retras familiei regale române de către Hohenzollernii germani în timpul primului război mondial, recunoscând în mod aparent faptul că la acea dată nu mai era Regele României. Totuşi, în cele din urmă, în martie 1948, Mihai denunţă abdicarea sa ca fiind smulsă cu forţa şi ilegală. Revista americană "Time" susţine că lui Mihai i-au trebuit peste două luni de zile pentru a denunţa abdicarea, deoarece negociase cu comuniştii recuperarea unor proprietăţi din România^[33], în ciuda unui articol anterior cum că Bucureştii i-ar fi permis să scoată din ţară numai 3.000 de dolari americani, patru automobile şi o decoraţie cu diamante şi rubine, acordată de către Stalin^[49]. De atunci, Mihai se semnează în majoritatea timpului ca "Regele Mihai de România".

Unii monarhişti români^[50], pentru care Mihai e rege doar de drept divin, nu şi constituţional, deoarece nici n-a jurat pe Constituţie, nici n-a fost investit în funcţie de Parlament în a doua sa domnie, consideră abdicarea sa din 1947 drept nulă, argumentând că aceasta a fost un act pur constituţional, nu religios, care nu îl poate decădea dintr-o poziţie în care a fost pus de către Dumnezeu. Aceeaşi monarhişti susţin că, în calitate de rege absolut, neconstituţional, de drept divin, Mihai reprezintă singur şi pe deplin Statul român şi că, ca atare, el poate dispune după cum doreşte de proprietăţile Statului, inclusiv de tabourile Coroanei, care-i aparţin şi de al căror "furt" a fost acuzat.

Viaţa după pierderea tronului

În iunie 1948 s-a căsătorit cu Prinţesa Ana de Bourbon-Parma, cu care are cinci fiice. Au trăit la început în Marea Britanie, ulterior s-au mutat în Elveţia. Autorităţile române comuniste i-au retras cetăţenia română în 1948. A devenit pilot comercial pentru o companie de echipament aerian.

În 1992, trei ani după Revoluţia Română din 1989 prin care a fost îndepărtat guvernul comunist, noul guvern român i-a permis Regelui Mihai să revină în ţara sa pentru a celebra sărbătorile de Paşte, fiind întâmpinat de populaţie cu o simpatie deosebită. În Bucureşti peste un milion de persoane au ieşit în stradă pentru a îl vedea. Popularitatea Regelui a îngrijorat guvernul preşedintelui Ion Iliescu, Regelui interzicându-se accesul în România pentru următorii cinci ani. În 1997, după înfrângerea electorală a lui Iliescu de către preşedintele Emil Constantinescu, România a acordat înapoi Regelui Mihai cetăţenia română şi i-a permis din nou să îşi viziteze propria ţară. Actualmente trăieşte în majoritatea timpului în Elveţia la Aubonne şi parţial în România, fie la castelul său de la Săvârşin din judeţul Arad, fie la palatul Elisabeta din Bucureşti, pus la dispoziţia sa printr-un vot al Parlamentului României.

Mihai are următorii copii:

* Margareta (Margareta de România-Duda) (născută în 1949)
* Elena (Helen Nixon McAteer) (născută în 1950)
* Irina (născută în 1953)
* Sofia (născută în 1957)
* Maria (născută în 1964).

Atât Elena cât şi Irina au fii şi fiice. Sofia, a cărei căsătorie nu a fost aprobată de tatăl ei, are o fată.

Pentru mai multe detalii, consultaţi genealogia completă a monarhiei române (în lb. engleză).

Datorită legii succesiunii din ultima Constituţie democratică a regatului, cea din 1923, la moartea Regelui Mihai (presupunând că moare fără băieţi, după cum e probabil în prezent), în absenţa schimbării Constituţiei, care ar necesita mai întâi restaurarea monarhiei, succesiunea va reveni familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei şef este Friedrich Wilhelm, Prinţ de Hohenzollern, în prezent primul în ordinea de succesiune la tron.

La 30 decembrie, 2007, Mihai a semnat Normele Fundamentale ale Familiei Regale a României[5][51], un act nedemocratic[52], cu însemnatate eminamente simbolică, în absenţa aprobării Parlamentului[53][54], prin care a desemnat-o pe Principesa Margareta drept moştenitoare a tronului cu titlurile de "Principesa Moştenitoare a României" şi de "Custode al Coroanei României". Cu aceeaşi ocazie, Mihai a cerut Parlamentului ca, în cazul în care naţiunea româna şi Parlamentul României vor considera potrivită restaurarea monarhiei, să renunţe la aplicarea legii salice de succesiune.

Poziţii politice

Mihai nu a încurajat dezvoltarea mişcării monarhiste în România, iar partidele regaliste au avut un impact prea slab asupra ţării postcomuniste. El a considerat că o restaurare a monarhiei în România poate avea loc doar ca urmare a dorinţei poporului român. "Dacă oamenii vor să mă întorc înapoi, mă voi întoarce înapoi" a declarat în 1990. Dar, a spus în continuare, "românii au suferit destul să li se impună şi au dreptul de a fi consultaţi în ceea ce le priveşte viitorul." Monarhiştii români se spune că ar fi oferit[55][56] tronul României ASR Prinţului Charles de Wales, pe care acesta l-ar fi refuzat. Oferta ar putea fi interpretată drept rezultat al deziluziei monarhiştilor români atât faţă de moştenitoarea Regelui Mihai, Principesa Margareta, cât şi faţă de soţul ei, din moment ce Mihai nu a renunţat la speranţa, pentru el sau familia sa, de a reveni pe tron: "Se încearcă totuşi să facem ca oamenii să înţeleagă ce a fost monarhia la noi, ce ar putea eventual face"[57].

Mihai a întreprins vizite cvasi-diplomatice în numele României post-comuniste. În 1997 a vizitat în cadrul unui tur Europa de vest, făcând lobby pentru admiterea României în NATO şi Uniunea Europeană, fiind primit de şefi de stat şi oficiali guvernamentali.

În decembrie 2003, în numele unui tabloid de mică importanţă, Mihai a înmânat premiul "Omul anului 2003" primului-ministru de atunci Adrian Năstase, lider al partidului PSD. Unii monarhişti au privit[58] gestul lui Mihai drept o încălcare a tradiţiei neutralităţii politice a monarhiei, cât şi ca un compromis din motive financiare cu foştii săi duşmani ex-comunişti.

Personalitate şi interese personale

Mihai a avut dintotdeauna o reputaţie de taciturn. I-a spus odată bunicei sale "Am învăţat să nu spun ce simt şi să le zâmbesc celor pe care-i urăsc cel mai mult".

Regele Mihai este pasionat de automobile[59], în special de jeepuri militare[60][61]. Mihai e pasionat şi de avioane[62], lucrând ca pilot de curse comerciale[63] în timpul exilului. El este interesat şi de genealogia regală şi aristocratică, oferindu-şi în 1998 patronajul onorific[64], împreună cu Regele Juan Carlos I al Spaniei, republicării celebrului Almanah de Gotha.

Pe 10 mai 2007, Regele Mihai a primit premiul Hanno R. Ellenbogen, o distincţie acordată anual de Prague Society unei persoane publice care a contribuit la înţelegerea şi cooperarea internaţională.[65] Laureaţii anteriori ai premiului sunt Vaclav Havel, fost preşedinte al Cehoslovaciei (1990-1992) şi Republicii Cehe (1992-2003), Lordul Robertson, fost secretar general al NATO (1999-2004), Madeleine Albright, fost secretar de stat al SUA (1997-2001), maestrul Vladimir Ashkenazy şi regizorul Milos Forman.

Note

1. ^ ^{a b c} en "Comprimare", Time, 12 ianuarie, 1948
2. ^ ^{a b} en "Jaloane", Time, 21 iunie, 1948
3. ^ en "Genealogia Familiei Regale a României"
4. ^ Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României, Ed. Meronia, Bucureşti, 2003, p. 46
5. ^ ^{a b c} Normele Fundamentale ale Familiei Regale a României, situl oficial al Familiei Regale a României la data de 8 ianuarie 2008
6. ^ "Bucuriile suferinţei", Volumul 2, "De vorbă cu câţiva intelectuali", de pr. Dimitrie Bejan, site-ul "Sfaturi Ortodoxe" la data de 9 iunie, 2007
7. ^ "Decret regal privind investirea generalului Ion Antonescu cu depline puteri", 5 septembrie 1940
8. ^ en "Mareşalul Ion Antonescu", site-ul WorldWar2.ro, articolul "Romanian Armed Forces in the Second World War", accesat la data de 4 septembrie 2007
9. ^ “23 august - radiografia unei lovituri de Palat”, paragraful ” Predaţi comuniştilor”, Dosare Ultrasecrete, Ziua, 19 august, 2006
10. ^ “Dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle”- Din proclamaţia către ţară a Regelui Mihai I în noaptea de 23 august 1944, Curierul Naţional, 7 august 2004
11. ^ ^{a b c d} en Studiu de ţară: România Cap. 23, Biblioteca Congresului S.U.A.
12. ^ en "Hitler recurge la 'marionete' în România", Washington Post, 25 august, 1944
13. ^ en "Bulgaria - Rezistenţa bulgară la alianţa Axei", Enciclopedia Britannica
14. ^ ^{a b} en "Regele proclamă predarea naţiunii şi dorinţa de a ajuta Aliaţii", The New York Times, 24 august, 1944
15. ^ Pamfil Şeicaru despre 23 August: "Mai multă ruşine, mai puţine victime", Ziua, 16 august, 2004
16. ^ en Studiu de ţară: România Cap. 23, Biblioteca Congresului S.U.A.
17. ^ "O zi de august cu steagurile în bernă", Lumea Magazin, august 2004
18. ^ en "Al Doilea Război Mondial -- 60 de ani după: fostul monarh român rememorează decizia de a schimba alianţele", Radio Europa Liberă, 6 mai, 2005
19. ^ „Ceea ce s-a făcut cu România între 1945 şi 1947 se face şi din 1989 încoace”, Ziua, 24 august, 2000
20. ^ en "Trăiesc din nou" de Ileana, Principesa României, cap. 21
21. ^ "Cabinetul Negru" de la Externe, ultimul bastion al "imperialismului", site-ul Repere Româneşti, la data de 29 iulie, 2007
22. ^ en "Dezvoltarea forţelor armate române după Al Doilea Război Mondial", site-ul Bibliotecii Congresului SUA, la data de 9 decembrie, 2006
23. ^ "Istoria ca telenovelă - Bârfele unui Raport Secret (III)", Jurnalul Naţional, 18 iunie 2006
24. ^ "Procesul Maniu", Jurnalul Naţional, 28 noiembrie, 2006
25. ^ en "Churchill l-a sfătuit pe Mihai să revină", Washington Post, 31 decembrie, 1947
26. ^ en Speech al Majestăţii Sale Mihai I, Regele României, adresat Institutului Regal de Servicii Unite pentru Studii de Apărare, Londra, 26 martie, 1997
27. ^ en "My Enemy My Friend: Kadish for a Wehrmacht Officer", de Tammy L McClure, iUniverse Inc., 2005, pag. 76. O altă relatare din cartea dizidentului anti-comunist român Paul Goma "Jurnal pe sărite", pag. 57.
28. ^ en "Două prinţese exilate de regimul românesc", New York Times, 12 ianuarie, 1948
29. ^ en "Mătuşile lui Mihai ar putea fi şi ele exilate", New York Times, 7 ianuarie, 1948
30. ^ en "Un rege şi lovitura sa de stat", The Daily Telegraph, 12 iunie, 2005
31. ^ "Regele fără tron al României supravieţuieşte inamicilor şi greutăţilor", New York Times, 27 ianuarie 2007
32. ^ "Întoarcerea de la Londra şi abdicarea", Jurnalul Naţional, 17 noiembrie, 2005
33. ^ ^{a b} "Anna şi cu mine", Time, 15 martie, 1948
34. ^ ^{a b} en Diverse, Evenimentul Zilei, 24 martie, 2005
35. ^ en Diverse, Evenimentul Zilei, 14 martie, 2005
36. ^ en "Artă fierbinte, bani reci", pag. 177,184, de Michel van Rijn. Little Brown & Co., octombrie 1994. Deasemenea raportul „Ştiri de artă devastatoare”, 29 octombrie, 2001, de către acelaşi expert al poliţiei britanice în traficul cu artă. Pentru mai multe informaţii despre Michel van Rijn, vedeţi 1 şi 2.
37. ^ "Speranţa Lia Roberts", Evenimentul Zilei, 18 ianuarie, 2004
38. ^ en "Artă fierbinte, bani reci", pag. 177,184, de Michel van Rijn. Little Brown & Co., octombrie 1994. De asemenea raportul "Ştiri de artă devastatoare", 29 octombrie, 2001, de către acelaşi expert al poliţiei britanice în traficul cu artă. Pentru mai multe informaţii despre Michel van Rijn, vedeţi 1 şi 2.
39. ^ "Madonna lui Raibolini la MNAR", Ziua, 20 noiembrie, 2004
40. ^ "O DONAŢIE PRESTIGIOASĂ: " Madona cu Pruncul" de Francesco Raibolini, numit Il Francia", site-ul Online Gallery la data de 9 decembrie, 2006
41. ^ "Nu există dovezi că Regele Mihai ar fi scos tablouri din ţară", Adevărul, 19 aprilie 2005
42. ^ "MĂRTURII DE ISTORIE CONTEMPORANĂ. PELES, IANUARIE-APRILIE 1948. INVENTARIEREA BUNURILOR DE ARTĂ FOSTE REGALE (III)," de RADU BOGDAN, doctor în istorie, Magazin istoric, octombrie 1998
43. ^ "Regele şi ţara" de Andrei Pippidi, revista "22", 8 martie 2006
44. ^ en "Regele exilat ar trebui să devină pilot'", BBC, 2 ianuarie, 2005
45. ^ ""Regele Mihai în exil - de la crescător de pui la pilot de încercare şi broker", agenţia ROMPRES citată de Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi, 13 aprilie, 2005
46. ^ Interviul Regelui Mihai acordat ziarului Ziua, nedatat. Un alt interviu similar acordat ziarului Adevarul, 3 mai, 2005
47. ^ ^{a b} en "Oameni", Time, 22 martie, 1948
48. ^ "Magheru, printre cele mai scumpe bulevarde din lume", Bloombiz.ro, 30 octombrie 2006
49. ^ en "Reuniune în Davos", Time, 2 februarie, 1948
50. ^ "Regele şi patriarhul", România Liberă, 3 octombrie, 2007
51. ^ "Principesa Margareta, moştenitoarea tronului României", Evenimentul Zilei, 30 decembrie, 2007
52. ^ "O constituţie dinastică," România liberă, 9 ianuarie, 2008
53. ^ , cu însemnatate eminamente simbolică, în absenţa aprobării Parlamentului[http://www.jurnalul.ro/articole/112922/regele-si-margareta-de-%e2%80%9eziua-republicii%e2%80%9c-mihai-si-a-desemnat-succesoarea "Regele şi Margareta - De „Ziua Republicii“, Mihai şi-a desemnat succesoarea"], [[Jurnalul Naţional]], 2 ianuarie, 2008
54. '''[[#_ref-42|^]]''' [http://www.cotidianul.ro/index.php?id=16726&art=40834&cHash=23262d91ef "Actorul Duda in rolul vietii: Principe Consort al Romaniei"], [[Cotidianul]], 3 ianuarie, 2008
55. '''[[#_ref-43|^]]''' [http://www.romanialibera.ro/a77231/acarul-paun-european.html ''"Acarul păun european"'', de Tom Gallagher, România Liberă, 30 iunie, 2006]
56. '''[[#_ref-44|^]]''' [http://www.libertatea.ro/index.php?section=articole&screen=stire&sid=163329 "Prinţul Charles şi-a luat casa între ţigani", Libertatea, 24 septembrie, 2006]
57. '''[[#_ref-45|^]]''' [http://www.ziua.ro/display.php?id=209804&data=2006-10-25 "Regele la 85 de ani", Ziua, 25 octombrie, 2006]
58. '''[[#_ref-46|^]]''' [http://www.evz.ro/article.php?artid=140630 "Regele şi saltimbancul", Evenimentul Zilei, 17 decembrie 2003]
59. '''[[#_ref-47|^]]''' [http://hem.passagen.se/vlad/rm.gif "Regele Mihai - automobilist, mecanic, pilot profesionist", de Andrei Săvulescu. Humanitas, Bucureşti, 1996]
60. '''[[#_ref-48|^]]''' {{en icon}} [http://legacyeditorial.gettyimages.com/source/search/details_pop.aspx?iid=50864710&cdi=0 "Regele Mihai al României conducând în jos pe scările de la ieşirea din castelul de la Sinaia", Time & Life Pictures/Getty Images, 1 aprilie, 1946]
61. '''[[#_ref-49|^]]''' {{en icon}} [http://legacyeditorial.gettyimages.com/source/search/details_pop.aspx?iid=50864714&cdi=0 "Regele Mihai al României conducând în jos pe scările de la ieşirea din castelul de la Sinaia", Time & Life Pictures/Getty Images, 1 aprilie, 1946]
62. '''[[#_ref-50|^]]''' [http://www.cs.kent.edu/~amarcus/Mihai/pictures/matur/mihai_avion.jpg "Regele Mihai într-un avion", Pagină dedicată MS Regele Mihai I şi Coroanei României, la data de 26 noiembrie, 2006]
63. '''[[#_ref-51|^]]''' {{en icon}} [http://legacyeditorial.gettyimages.com/source/search/details_pop.aspx?iid=50344523&cdi=0 "Ex-Regele Mihai în Elveţia, unde lucrează pentru o companie americană de avioane", Time Life Pictures/Getty Images, 1 ianuarie, 1957]
64. '''[[#_ref-52|^]]''' "Renaşterea lui Gotha" (în franceză), Le Figaro, 14 mai, 1998
65. '''[[#_ref-53|^]]''' [http://www.globalpanel.org/english/presscenter/pressreleases/About_MSE_GP/07-05-11-Regele_mihai_HRE.html "Pentru prima oară Regele Mihai transmite un mesaj politic - Casa Regală cere schimbarea Constituţiei"], [[Gardianul]], 11 mai, 2007

Legături externe

• ro Site-ul Familiei Regale a României
• ro Site pentru susţinerea monarhiei în România
• ro Majestatea Sa Regele Mihai I de România - site semi-oficial
• ro Viaţa Regelui Mihai, site-ul oficial al ASS Radu, Prinţ de Hohenzollern-Veringen
• ro "Revanşa Regelui", Evenimentul Zilei, 20 aprilie, 2006
• ro "Casa Regală Română astăzi", Jurnalul Naţional, 10 mai, 2006
• en "Mihai de România", interviu din 1990 cu Peter Kurth
• en "Regele României rememorează sacrificiile", Prague Post, mai 2005
• en „Am domnit în întuneric”, The Spectator, 14 iunie, 1997
• en "Al Doilea Război Mondial - 60 de ani mai târziu: Fostul monarh român rememorează decizia de a schimba alianţele", Radio Europa Liberă, 6 mai, 2005
• en „Un Rege şi lovitura sa”, Telegraph, 12/06/2005
• ro "Regele şi saltimbancul", Evenimentul Zilei, 17 decembrie, 2003
• en "Căutând un lider", Washington Times, 17 aprilie, 2006
• ro Agenda Casei Regale, site-ul oficial al ASS Radu, Prinţ de Hohenzollern-Veringen
• ro "Regele Mihai, retrocedare de un miliard de euro", România Liberă, 27 aprilie, 2007
• ro "Harta marilor retrocedări (II)" România Liberă, 18 aprilie, 2007