Basarabia Pamant Romanesc

Basarabia Pamant Romanesc
Page copy protected against web site content infringement by Copyscape

Saturday, January 19, 2008

MihaiI I al României

Regele Mihai I al României (n. 25 octombrie 1921, Sinaia), Prinţ de Hohenzollern[1][2][3], este fiul Regelui Carol al II-lea. A fost suveran al României între 20 iulie 1927 - 8 iunie 1930, precum şi între 6 septembrie 1940 - 30 decembrie 1947. Stră-strănepot al Reginei Victoria a Marii Britanii şi văr de gradul trei al Reginei Elisabeta a II-a, Mihai e una dintre ultimele figuri publice ale celui De-al Doilea Război Mondial în viaţă.

Mihai a devenit pentru prima dată Rege după moartea bunicului său Ferdinand, în urma renunţării la tron a lui Carol al II-lea din decembrie 1925. Detronat de tatăl său, după doar trei ani de domnie sub Regenţă, a reprimit coroana un deceniu mai târziu, după abdicarea forţată a lui Carol al II-lea, domnind peste regimul pro-german al mareşalului Ion Antonescu. Din 1941 este mareşal al României[4].

După colaborarea României cu Germania în Al Doilea Război Mondial şi după ce forţele sovietice au intrat în România, Regele Mihai a organizat arestarea lui Antonescu în 23 august 1944. S-a opus guvernelor pro-sovietice în perioada anilor 1945-1946. A fost obligat să abdice în 30 decembrie 1947 şi s-a exilat în Versoix (Elveţia), iar revenirea nu i s-a permis până în 1997.


Primii ani

Mihai s-a născut la Sinaia, fiu al lui Regelui Carol al II-lea şi al Prinţesei Elena şi nepot al Regelui Ferdinand I. Datorită fugii lui Carol împreună cu amanta sa de origine evreiască Elena "Magda" Lupescu şi a renunţării sale la drepturile asupra tronului din decembrie 1925, Mihai i-a succedat Regelui Ferdinand la moartea acestuia în iulie 1927.

Domnia

Anii '30 - era Antonescu

O Regenţă a funcţionat datorită vârstei de 6 ani a lui Mihai, dar în 1930 Carol al II-lea brusc s-a întors în ţară la invitaţia unor politicieni nesatisfăcuţi de Regenţă, fiind proclamat Rege de Parlament şi desemnându-l pe Mihai drept urmaş la tron cu titlul de „Mare Voievod de Alba-Iulia”. În septembrie 1940 guvernul lui Ion Antonescu a organizat o lovitură de stat, îndepărtându-l pe Carol şi proclamându-l pe Mihai, la 18 ani, Rege, fără vreun jurământ pe Constituţie şi fără votul de aprobare al vreunui Parlament, iniţial suspendat, redeschis abia mai târziu, în 1946. În schimb, Mihai a fost încoronat[5] şi uns Rege de către Patriarhul României Nicodim Munteanu, în catedrala patriarhală din Bucureşti, chiar în ziua celei de-a doua sale suiri pe tron, la 6 septembrie, 1940[6]. Astfel, Mihai a domnit a doua oară doar "prin Graţia Lui Dumnezeu"[5], ca rege absolut, de drept divin, nu şi constituţional. Legal, însă, Mihai nu putea exercita prea multă autoritate, în afara prerogativelor de a fi şeful suprem al Armatei şi de a desemna un prim-ministru cu puteri depline[7], numit „Conducător”.

Regele Mihai I, în calitate de mareşal şi comandant suprem al Armatei Române, a fost decorat prin Jurnalul Consiliului de Miniştri din 8 noiembrie 1941 cu toate cele trei clase ale Ordinului "Mihai Viteazul", fiind singurul deţinător în această situaţie alături de mareşalul Ion Antonescu.

Întoarcerea armelor contra Germaniei naziste
În august 1944, pe măsură ce forţele armate ale Uniunii Sovietice se apropiau de frontiera de est a României, Mihai s-a alăturat politicienilor favorabili Aliaţilor, care îi includea pe comunişti. La 23 august 1944 Mihai a organizat o lovitură de stat contra lui Antonescu, pe care l-a arestat. În aceeaşi noapte, noul Prim Ministru, generalul locotenent Constantin Sănătescu, l-a încredinţat pe Antonescu comuniştilor, care l-au predat sovieticilor la 1 septembrie 1944.[8][9] Într-o transmisie radiodifuzată către naţiune şi armată, Mihai a proclamat loialitatea României faţă de Aliaţi, a acceptat un pretins armistiţiu oferit de aceştia, a ordonat încetarea focului contra Aliaţilor şi a declarat război Germaniei.[10] Acestea, însă, nu au împiedicat o ocupaţie sovietică rapidă şi capturarea de către URSS a circa 130.000 de soldaţi români, transportaţi ulterior în Uniunea Sovietică, unde mulţi au pierit în lagăre de prizonieri[11]. Armistiţiul cu Aliaţii s-a semnat abia trei săptămâni mai târziu, la 12 septembrie 1944, "în termeni impuşi aproape în întregime de către Uniunea Sovietică"[11], ca o consecinţă şi a faptului, printre altele, că aceasta îşi desfăşurase forţele armate pe teritoriul României. În această situaţie, unii au considerat lovitura de stat drept o „capitulare”[12], o „predare”[11][13] „necondiţionată”[14] în faţa sovieticilor şi a restului aliaţilor. Regele Mihai a evitat soarta unui alt fost aliat german, Prinţul Kiril, Regentul Bulgariei, executat de către sovietici în 1945, şi a fost, de asemenea, ultimul monarh din spatele Cortinei de fier care să-şi piardă tronul. Lovitura de stat se estimează că ar fi scurtat Al Doilea Război Mondial cu şase luni de zile, salvând sute de mii de vieţi omeneşti. Totodată, aceasta a oferit Armatei Române posibilitatea de a elibera ţara de sub ocupaţia germană. La sfârşitul războiului, Regele Mihai a fost decorat cu Legiunea de Merit în cel mai înalt grad (Comandant Şef) de către preşedintele SUA Harry S. Truman. Mihai a mai fost decorat şi cu Ordinul sovietic Victoria cu diamante de către Iosif V. Stalin, pentru curajul său personal dovedit în răsturnarea lui Antonescu şi pentru încetarea războiului României contra Aliaţilor.

Unii susţin[15][16] că lovitura de stat a făcut posibil avansul mai rapid al trupelor lui Stalin în România şi în Europa, în detrimentul trupelor Aliaţilor occidentali. Alţii văd[17] în absenţa de-a lungul anilor a unor invitaţii pentru Mihai la majoritatea festivităţilor din Occident dedicate Zilei Victoriei în cel De-al Doilea Război Mondial, o condamnare tacită a loviturii sale de stat. Mihai nu a fost invitat la cea de-a 60-a aniversare a Zilei Victoriei de vreun fost Aliat vestic; a fost invitat doar la serbările din Rusia şi la anumite comemorări din Cehia şi Slovacia[18].



Domnia sub comunism

Pe 6 martie 1945, presiunile Uniunii Sovietice l-au forţat pe Mihai să numească un guvern pro-sovietic dominat de Partidul Comunist Român, prim ministru fiind numit Petru Groza. Sub regimul comunist, Mihai a funcţionat ca un simplu şef de stat fără autoritate. În iulie 1945, Stalin l-a decorat cu Ordinul Victoria pentru curajul personal dovedit în răsturnarea lui Antonescu, pentru stoparea războiului contra Aliaţilor, cât şi în semn de recunoştinţă pentru ordinul de încetare a focului emis de Rege[14] în lovitura de stat, ordin care a grăbit avansul Armatei Roşii.[11]

Între august 1945 şi ianuarie 1946, prin ceea ce s-a numit mai târziu „greva regală”, Mihai a încercat fără succes să se opună guvernului comunist al lui Petru Groza, refuzând să-i semneze decretele. La presiuni sovietice, britanice şi americane[19], Regele Mihai a renunţat în cele din urmă la opoziţia sa faţă de guvernul comunist, încetând să-i mai ceară demisia.

Nu i-a amnistiat pe Ion Antonescu sau pe liderii opoziţiei, victime ale proceselor politice comuniste, deoarece, afirmă unii, Constituţia îl împiedică de la a face acest lucru fără contrasemnătura ministrului comunist de justiţie. Alte surse, precum memoriile mătuşii Regelui, Principesa Ileana de Habsburg[20], citându-l pe fostul membru în biroul politic executiv al PCR, spion sovietic, ministru al apărării naţionale[21][22] şi presupus amant al Ilenei[23], Emil Bodnăraş, afirmă că, dacă Regele ar fi refuzat să semneze sentinţele la moarte ale deţinuţilor politici condamnaţi pentru "crime de război", guvernul comunist i-ar fi susţinut decizia: „Păi, dacă Regele decide să nu semneze sentinţa la moarte, vă promit că îi vom sprijini punctul de vedere.” Principesa Ileana se îndoia că Regele ar fi fost de acord să semneze un document neconstituţional precum o sentinţă la moarte, emisă de tribunale politice neconstituţionale: „Ştiţi prea bine (...) că Regele nu va semna niciodată de bună voie un astfel de document neconstituţional. Dacă o va face, vi-l va pune în braţe şi guvernul dumneavoastră va purta vina în faţa întregii naţiuni. Cu siguranţă că nu vă doriţi acest handicap adiţional în acest moment!” Ultimul coleg de celulă al celei mai proeminente victime comuniste, Iuliu Maniu, liderul opoziţiei anti-comuniste şi preşedinte al PNŢ, partidul câştigător în alegerile generale din 1946, fraudate de comunişti, a mărturisit procurorilor comunişti că Maniu l-ar fi înjurat pe Mihai din spatele gratiilor închisorii politice în care a decedat, pentru că nu făcuse nimic în apărarea ţărăniştilor, în ciuda multelor servicii aduse de aceştia monarhiei.[24]

Abdicarea

Casa regală de România

Carol I
Regina soţie
Regina Elisabeta
Copii
Principesa Maria
Ferdinand
Regina soţie
Regina Maria
Copii
Prinţul Carol
Prinţul Nicolae
Principesa Elisabeta
Principesa Maria
Principesa Ileana
Prinţul Mircea
Carol al II-lea
Regina soţie
Regina Elena
Copii
Prinţul Mihai
Mihai I
Regina soţie
Regina Ana
Copii
Principesa Margareta
Principesa Elena
Principesa Irina
Principesa Sofia
Principesa Maria

În noiembrie 1947, Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei Regine Elisabeta a II-a, ocazie cu care a cunoscut-o pe Prinţesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soţie. Regele Mihai „nu a vrut să se întoarcă, dar personalităţi americane şi britanice [prezente la nunta regală] l-au încurajat să o facă”, potrivit anumitor „cercuri regaliste româneşti” citate de Washington Post[25]. Mihai a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care „se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că „mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos””. Potrivit propriei sale relatări[26], Regele Mihai n-a avut astfel de intenţii de a nu reveni acasă. După întoarcerea sa în România, Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. Comuniştii au anunţat abolirea monarhiei şi instaurarea unei republici populare şi au transmis la radio înregistrarea proclamaţiei Regelui despre propria sa abdicare[27]. La 3 ianuarie 1948, Mihai a fost silit să părăsească ţara, urmat peste o săptămână mai târziu[28], de Principesele Elisabeta de România şi Ileana de Habsburg, care „au colaborat atât de strâns cu ruşii, încât au devenit cunoscute drept „mătuşile roşii” ale Regelui”.[29]

Există câteva relatări asupra motivelor abdicării lui Mihai. Potrivit acestuia, guvernul comunist l-a ameninţat că va executa 1.000 de deţinuţi studenţi dacă nu abdică.[30] Într-un interviu din 2007 pentru New York Times[31], Mihai rememorează evenimentele: "A fost şantaj. Mi-au spus "Dacă nu semnezi imediat, suntem obligaţi" - de ce obligaţi, nu ştiu - să ucidem peste 1.000 de studenţi pe care-i aveau în puşcărie." Potrivit revistei Time,[1] guvernul comunist ar fi ameninţat cu arestări ulterioare a mii de oameni mai degrabă decât unele anterioare şi că apoi va scufunda ţara în sânge, dacă Mihai nu abdică. Pe de altă parte, potrivit unui articol din Jurnalul Naţional arhivele Securităţii române ar susţine că abdicarea regelui Mihai a fost rodul negocierilor sale cu guvernul comunist.[32]

Potrivit unei relatări din revista Time[33], la începutul lui 1948 ar fi existat negocieri între Regele Mihai şi guvernul comunist privind recuperarea unora din averile sale lăsate în urmă în România, care ar fi întârziat denunţarea abdicării drept ilegală.

Există rapoarte[34][35][36] conform cărora autorităţile comuniste române, obediente faţă de Stalin, i-au făcut cadou Regelui Mihai 42 de tablouri valoroase din proprietatea Coroanei României cu puţin timp înainte de abdicarea sa, "pentru a pleca mai repede din ţară”[37]. Unele dintre aceste tablouri[38] au fost, se pare, vândute prin intermediul faimosului negustor de artă Daniel Wildenstein. Unul dintre tablourile aparţinând Coroanei României, despre care se presupune că ar fi fost scoase din ţară de Regele Mihai în noiembrie 1947, a revenit în patrimoniul naţional în 2004 ca donaţie[39][34][40] făcută de John Kreuger, fostul soţ al fiicei Regelui Mihai, Principesa Irina. În 2005, prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu[41] a declarat că acuzaţiile aduse Regelui Mihai de a fi scos din ţară tablouri ale Coroanei sunt „mai mult decât îndoielnice” şi că guvernul român nu are nicio dovadă a unor astfel de acţiuni ale Regelui Mihai, pretinzând că, anterior anului 1949, guvernul nu are o evidenţă a lucrărilor de artă preluate din fostele reşedinţe regale. Potrivit unor istorici[42], există, totuşi, astfel de evidenţe oficiale, începând cu aprilie 1948, una din ele fiind chiar publicată în "Monitorul oficial" din iunie 1948.

Potrivit biografiei autorizate "Michael of Romania: The King and the Country" (2005), semnată de Ivor Porter[43], un prieten al Familiei Regale, care citează din jurnalul intim al Reginei-Mamă Elena, Familia Regală a scos din ţară tablouri aparţinând Coroanei, cu ocazia vizitei acesteia din noiembrie 1947 la Londra, prilejuită de căsătoria viitoarei Regine Elisabeta a II-a; două din aceste tablouri, semnate de El Greco, au fost vândute în 1976, conform aceluiaşi jurnal. Totuşi, mulţi alţi editorialişti neagă acest cadou comunist făcut Regelui şi consideră aceste acuzaţii drept propagandă anti-monarhistă comunistă.

Potrivit unor documente de arhivă recent declasificate ale ministerului britanic de externe Forreign Office, când a părăsit România, valorile financiare ale Regelui Mihai se ridicau la 500.000 franci elveţieni[44]. Acestea ar fi fost, se pare, primite de la guvernul comunist, conform transcrierilor sovietice recent declasificate[45] ale convorbirilor oficiale dintre Stalin şi prim-ministrul român Petru Groza. Regele Mihai a negat de repetate ori în trecut[46] că guvernul comunist i-ar fi permis să ia cu el în exil vreo valoare financiară sau bunuri de valoare în afară de patru automobile personale, încărcate în două vagoane de tren. Totuşi, în mod aparent lipsit de griji financiare, în timpul vizitei la New York din martie 1948[47], Mihai şi-a permis să meargă la cumpărături pe Fifth Avenue, artera comercială cea mai scumpă din lume[48]. De asemenea, lui Mihai i-a plăcut atât de mult avionul în care a survolat Statuia Libertăţii, încât s-a gândit că l-ar putea cumpăra[47].

În ianuarie 1948[1], Mihai a început să se autointituleze "Prinţ de Hohenzollern"[2], folosind pentru prima dată în loc de "Rege" un titlu retras familiei regale române de către Hohenzollernii germani în timpul primului război mondial, recunoscând în mod aparent faptul că la acea dată nu mai era Regele României. Totuşi, în cele din urmă, în martie 1948, Mihai denunţă abdicarea sa ca fiind smulsă cu forţa şi ilegală. Revista americană "Time" susţine că lui Mihai i-au trebuit peste două luni de zile pentru a denunţa abdicarea, deoarece negociase cu comuniştii recuperarea unor proprietăţi din România[33], în ciuda unui articol anterior cum că Bucureştii i-ar fi permis să scoată din ţară numai 3.000 de dolari americani, patru automobile şi o decoraţie cu diamante şi rubine, acordată de către Stalin[49]. De atunci, Mihai se semnează în majoritatea timpului ca "Regele Mihai de România".

Unii monarhişti români[50], pentru care Mihai e rege doar de drept divin, nu şi constituţional, deoarece nici n-a jurat pe Constituţie, nici n-a fost investit în funcţie de Parlament în a doua sa domnie, consideră abdicarea sa din 1947 drept nulă, argumentând că aceasta a fost un act pur constituţional, nu religios, care nu îl poate decădea dintr-o poziţie în care a fost pus de către Dumnezeu. Aceeaşi monarhişti susţin că, în calitate de rege absolut, neconstituţional, de drept divin, Mihai reprezintă singur şi pe deplin Statul român şi că, ca atare, el poate dispune după cum doreşte de proprietăţile Statului, inclusiv de tabourile Coroanei, care-i aparţin şi de al căror "furt" a fost acuzat.




Viaţa după pierderea tronului

În iunie 1948 s-a căsătorit cu Prinţesa Ana de Bourbon-Parma, cu care are cinci fiice. Au trăit la început în Marea Britanie, ulterior s-au mutat în Elveţia. Autorităţile române comuniste i-au retras cetăţenia română în 1948. A devenit pilot comercial pentru o companie de echipament aerian.

În 1992, trei ani după Revoluţia Română din 1989 prin care a fost îndepărtat guvernul comunist, noul guvern român i-a permis Regelui Mihai să revină în ţara sa pentru a celebra sărbătorile de Paşte, fiind întâmpinat de populaţie cu o simpatie deosebită. În Bucureşti peste un milion de persoane au ieşit în stradă pentru a îl vedea. Popularitatea Regelui a îngrijorat guvernul preşedintelui Ion Iliescu, Regelui interzicându-se accesul în România pentru următorii cinci ani. În 1997, după înfrângerea electorală a lui Iliescu de către preşedintele Emil Constantinescu, România a acordat înapoi Regelui Mihai cetăţenia română şi i-a permis din nou să îşi viziteze propria ţară. Actualmente trăieşte în majoritatea timpului în Elveţia la Aubonne şi parţial în România, fie la castelul său de la Săvârşin din judeţul Arad, fie la palatul Elisabeta din Bucureşti, pus la dispoziţia sa printr-un vot al Parlamentului României.

Mihai are următorii copii:

* Margareta (Margareta de România-Duda) (născută în 1949)
* Elena (Helen Nixon McAteer) (născută în 1950)
* Irina (născută în 1953)
* Sofia (născută în 1957)
* Maria (născută în 1964).

Atât Elena cât şi Irina au fii şi fiice. Sofia, a cărei căsătorie nu a fost aprobată de tatăl ei, are o fată.

Pentru mai multe detalii, consultaţi genealogia completă a monarhiei române (în lb. engleză).

Datorită legii succesiunii din ultima Constituţie democratică a regatului, cea din 1923, la moartea Regelui Mihai (presupunând că moare fără băieţi, după cum e probabil în prezent), în absenţa schimbării Constituţiei, care ar necesita mai întâi restaurarea monarhiei, succesiunea va reveni familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei şef este Friedrich Wilhelm, Prinţ de Hohenzollern, în prezent primul în ordinea de succesiune la tron.

La 30 decembrie, 2007, Mihai a semnat Normele Fundamentale ale Familiei Regale a României[5][51], un act nedemocratic[52], cu însemnatate eminamente simbolică, în absenţa aprobării Parlamentului[53][54], prin care a desemnat-o pe Principesa Margareta drept moştenitoare a tronului cu titlurile de "Principesa Moştenitoare a României" şi de "Custode al Coroanei României". Cu aceeaşi ocazie, Mihai a cerut Parlamentului ca, în cazul în care naţiunea româna şi Parlamentul României vor considera potrivită restaurarea monarhiei, să renunţe la aplicarea legii salice de succesiune.

Poziţii politice

Mihai nu a încurajat dezvoltarea mişcării monarhiste în România, iar partidele regaliste au avut un impact prea slab asupra ţării postcomuniste. El a considerat că o restaurare a monarhiei în România poate avea loc doar ca urmare a dorinţei poporului român. "Dacă oamenii vor să mă întorc înapoi, mă voi întoarce înapoi" a declarat în 1990. Dar, a spus în continuare, "românii au suferit destul să li se impună şi au dreptul de a fi consultaţi în ceea ce le priveşte viitorul." Monarhiştii români se spune că ar fi oferit[55][56] tronul României ASR Prinţului Charles de Wales, pe care acesta l-ar fi refuzat. Oferta ar putea fi interpretată drept rezultat al deziluziei monarhiştilor români atât faţă de moştenitoarea Regelui Mihai, Principesa Margareta, cât şi faţă de soţul ei, din moment ce Mihai nu a renunţat la speranţa, pentru el sau familia sa, de a reveni pe tron: "Se încearcă totuşi să facem ca oamenii să înţeleagă ce a fost monarhia la noi, ce ar putea eventual face"[57].

Mihai a întreprins vizite cvasi-diplomatice în numele României post-comuniste. În 1997 a vizitat în cadrul unui tur Europa de vest, făcând lobby pentru admiterea României în NATO şi Uniunea Europeană, fiind primit de şefi de stat şi oficiali guvernamentali.

În decembrie 2003, în numele unui tabloid de mică importanţă, Mihai a înmânat premiul "Omul anului 2003" primului-ministru de atunci Adrian Năstase, lider al partidului PSD. Unii monarhişti au privit[58] gestul lui Mihai drept o încălcare a tradiţiei neutralităţii politice a monarhiei, cât şi ca un compromis din motive financiare cu foştii săi duşmani ex-comunişti.

Personalitate şi interese personale

Mihai a avut dintotdeauna o reputaţie de taciturn. I-a spus odată bunicei sale "Am învăţat să nu spun ce simt şi să le zâmbesc celor pe care-i urăsc cel mai mult".

Regele Mihai este pasionat de automobile[59], în special de jeepuri militare[60][61]. Mihai e pasionat şi de avioane[62], lucrând ca pilot de curse comerciale[63] în timpul exilului. El este interesat şi de genealogia regală şi aristocratică, oferindu-şi în 1998 patronajul onorific[64], împreună cu Regele Juan Carlos I al Spaniei, republicării celebrului Almanah de Gotha.

Pe 10 mai 2007, Regele Mihai a primit premiul Hanno R. Ellenbogen, o distincţie acordată anual de Prague Society unei persoane publice care a contribuit la înţelegerea şi cooperarea internaţională.[65] Laureaţii anteriori ai premiului sunt Vaclav Havel, fost preşedinte al Cehoslovaciei (1990-1992) şi Republicii Cehe (1992-2003), Lordul Robertson, fost secretar general al NATO (1999-2004), Madeleine Albright, fost secretar de stat al SUA (1997-2001), maestrul Vladimir Ashkenazy şi regizorul Milos Forman.

Note

  1. ^ a b c en "Comprimare", Time, 12 ianuarie, 1948
  2. ^ a b en "Jaloane", Time, 21 iunie, 1948
  3. ^ en "Genealogia Familiei Regale a României"
  4. ^ Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României, Ed. Meronia, Bucureşti, 2003, p. 46
  5. ^ a b c Normele Fundamentale ale Familiei Regale a României, situl oficial al Familiei Regale a României la data de 8 ianuarie 2008
  6. ^ "Bucuriile suferinţei", Volumul 2, "De vorbă cu câţiva intelectuali", de pr. Dimitrie Bejan, site-ul "Sfaturi Ortodoxe" la data de 9 iunie, 2007
  7. ^ "Decret regal privind investirea generalului Ion Antonescu cu depline puteri", 5 septembrie 1940
  8. ^ en "Mareşalul Ion Antonescu", site-ul WorldWar2.ro, articolul "Romanian Armed Forces in the Second World War", accesat la data de 4 septembrie 2007
  9. ^ “23 august - radiografia unei lovituri de Palat”, paragraful ” Predaţi comuniştilor”, Dosare Ultrasecrete, Ziua, 19 august, 2006
  10. ^ “Dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle”- Din proclamaţia către ţară a Regelui Mihai I în noaptea de 23 august 1944, Curierul Naţional, 7 august 2004
  11. ^ a b c d en Studiu de ţară: România Cap. 23, Biblioteca Congresului S.U.A.
  12. ^ en "Hitler recurge la 'marionete' în România", Washington Post, 25 august, 1944
  13. ^ en "Bulgaria - Rezistenţa bulgară la alianţa Axei", Enciclopedia Britannica
  14. ^ a b en "Regele proclamă predarea naţiunii şi dorinţa de a ajuta Aliaţii", The New York Times, 24 august, 1944
  15. ^ Pamfil Şeicaru despre 23 August: "Mai multă ruşine, mai puţine victime", Ziua, 16 august, 2004
  16. ^ en Studiu de ţară: România Cap. 23, Biblioteca Congresului S.U.A.
  17. ^ "O zi de august cu steagurile în bernă", Lumea Magazin, august 2004
  18. ^ en "Al Doilea Război Mondial -- 60 de ani după: fostul monarh român rememorează decizia de a schimba alianţele", Radio Europa Liberă, 6 mai, 2005
  19. ^ „Ceea ce s-a făcut cu România între 1945 şi 1947 se face şi din 1989 încoace”, Ziua, 24 august, 2000
  20. ^ en "Trăiesc din nou" de Ileana, Principesa României, cap. 21
  21. ^ "Cabinetul Negru" de la Externe, ultimul bastion al "imperialismului", site-ul Repere Româneşti, la data de 29 iulie, 2007
  22. ^ en "Dezvoltarea forţelor armate române după Al Doilea Război Mondial", site-ul Bibliotecii Congresului SUA, la data de 9 decembrie, 2006
  23. ^ "Istoria ca telenovelă - Bârfele unui Raport Secret (III)", Jurnalul Naţional, 18 iunie 2006
  24. ^ "Procesul Maniu", Jurnalul Naţional, 28 noiembrie, 2006
  25. ^ en "Churchill l-a sfătuit pe Mihai să revină", Washington Post, 31 decembrie, 1947
  26. ^ en Speech al Majestăţii Sale Mihai I, Regele României, adresat Institutului Regal de Servicii Unite pentru Studii de Apărare, Londra, 26 martie, 1997
  27. ^ en "My Enemy My Friend: Kadish for a Wehrmacht Officer", de Tammy L McClure, iUniverse Inc., 2005, pag. 76. O altă relatare din cartea dizidentului anti-comunist român Paul Goma "Jurnal pe sărite", pag. 57.
  28. ^ en "Două prinţese exilate de regimul românesc", New York Times, 12 ianuarie, 1948
  29. ^ en "Mătuşile lui Mihai ar putea fi şi ele exilate", New York Times, 7 ianuarie, 1948
  30. ^ en "Un rege şi lovitura sa de stat", The Daily Telegraph, 12 iunie, 2005
  31. ^ "Regele fără tron al României supravieţuieşte inamicilor şi greutăţilor", New York Times, 27 ianuarie 2007
  32. ^ "Întoarcerea de la Londra şi abdicarea", Jurnalul Naţional, 17 noiembrie, 2005
  33. ^ a b "Anna şi cu mine", Time, 15 martie, 1948
  34. ^ a b en Diverse, Evenimentul Zilei, 24 martie, 2005
  35. ^ en Diverse, Evenimentul Zilei, 14 martie, 2005
  36. ^ en "Artă fierbinte, bani reci", pag. 177,184, de Michel van Rijn. Little Brown & Co., octombrie 1994. Deasemenea raportul „Ştiri de artă devastatoare”, 29 octombrie, 2001, de către acelaşi expert al poliţiei britanice în traficul cu artă. Pentru mai multe informaţii despre Michel van Rijn, vedeţi 1 şi 2.
  37. ^ "Speranţa Lia Roberts", Evenimentul Zilei, 18 ianuarie, 2004
  38. ^ en "Artă fierbinte, bani reci", pag. 177,184, de Michel van Rijn. Little Brown & Co., octombrie 1994. De asemenea raportul "Ştiri de artă devastatoare", 29 octombrie, 2001, de către acelaşi expert al poliţiei britanice în traficul cu artă. Pentru mai multe informaţii despre Michel van Rijn, vedeţi 1 şi 2.
  39. ^ "Madonna lui Raibolini la MNAR", Ziua, 20 noiembrie, 2004
  40. ^ "O DONAŢIE PRESTIGIOASĂ: " Madona cu Pruncul" de Francesco Raibolini, numit Il Francia", site-ul Online Gallery la data de 9 decembrie, 2006
  41. ^ "Nu există dovezi că Regele Mihai ar fi scos tablouri din ţară", Adevărul, 19 aprilie 2005
  42. ^ "MĂRTURII DE ISTORIE CONTEMPORANĂ. PELES, IANUARIE-APRILIE 1948. INVENTARIEREA BUNURILOR DE ARTĂ FOSTE REGALE (III)," de RADU BOGDAN, doctor în istorie, Magazin istoric, octombrie 1998
  43. ^ "Regele şi ţara" de Andrei Pippidi, revista "22", 8 martie 2006
  44. ^ en "Regele exilat ar trebui să devină pilot'", BBC, 2 ianuarie, 2005
  45. ^ ""Regele Mihai în exil - de la crescător de pui la pilot de încercare şi broker", agenţia ROMPRES citată de Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi, 13 aprilie, 2005
  46. ^ Interviul Regelui Mihai acordat ziarului Ziua, nedatat. Un alt interviu similar acordat ziarului Adevarul, 3 mai, 2005
  47. ^ a b en "Oameni", Time, 22 martie, 1948
  48. ^ "Magheru, printre cele mai scumpe bulevarde din lume", Bloombiz.ro, 30 octombrie 2006
  49. ^ en "Reuniune în Davos", Time, 2 februarie, 1948
  50. ^ "Regele şi patriarhul", România Liberă, 3 octombrie, 2007
  51. ^ "Principesa Margareta, moştenitoarea tronului României", Evenimentul Zilei, 30 decembrie, 2007
  52. ^ "O constituţie dinastică," România liberă, 9 ianuarie, 2008
  53. ^ , cu însemnatate eminamente simbolică, în absenţa aprobării Parlamentului[http://www.jurnalul.ro/articole/112922/regele-si-margareta-de-%e2%80%9eziua-republicii%e2%80%9c-mihai-si-a-desemnat-succesoarea "Regele şi Margareta - De „Ziua Republicii“, Mihai şi-a desemnat succesoarea"], [[Jurnalul Naţional]], 2 ianuarie, 2008
  54. '''[[#_ref-42|^]]''' [http://www.cotidianul.ro/index.php?id=16726&art=40834&cHash=23262d91ef "Actorul Duda in rolul vietii: Principe Consort al Romaniei"], [[Cotidianul]], 3 ianuarie, 2008
  55. '''[[#_ref-43|^]]''' [http://www.romanialibera.ro/a77231/acarul-paun-european.html ''"Acarul păun european"'', de Tom Gallagher, România Liberă, 30 iunie, 2006]
  56. '''[[#_ref-44|^]]''' [http://www.libertatea.ro/index.php?section=articole&screen=stire&sid=163329 "Prinţul Charles şi-a luat casa între ţigani", Libertatea, 24 septembrie, 2006]
  57. '''[[#_ref-45|^]]''' [http://www.ziua.ro/display.php?id=209804&data=2006-10-25 "Regele la 85 de ani", Ziua, 25 octombrie, 2006]
  58. '''[[#_ref-46|^]]''' [http://www.evz.ro/article.php?artid=140630 "Regele şi saltimbancul", Evenimentul Zilei, 17 decembrie 2003]
  59. '''[[#_ref-47|^]]''' [http://hem.passagen.se/vlad/rm.gif "Regele Mihai - automobilist, mecanic, pilot profesionist", de Andrei Săvulescu. Humanitas, Bucureşti, 1996]
  60. '''[[#_ref-48|^]]''' {{en icon}} [http://legacyeditorial.gettyimages.com/source/search/details_pop.aspx?iid=50864710&cdi=0 "Regele Mihai al României conducând în jos pe scările de la ieşirea din castelul de la Sinaia", Time & Life Pictures/Getty Images, 1 aprilie, 1946]
  61. '''[[#_ref-49|^]]''' {{en icon}} [http://legacyeditorial.gettyimages.com/source/search/details_pop.aspx?iid=50864714&cdi=0 "Regele Mihai al României conducând în jos pe scările de la ieşirea din castelul de la Sinaia", Time & Life Pictures/Getty Images, 1 aprilie, 1946]
  62. '''[[#_ref-50|^]]''' [http://www.cs.kent.edu/~amarcus/Mihai/pictures/matur/mihai_avion.jpg "Regele Mihai într-un avion", Pagină dedicată MS Regele Mihai I şi Coroanei României, la data de 26 noiembrie, 2006]
  63. '''[[#_ref-51|^]]''' {{en icon}} [http://legacyeditorial.gettyimages.com/source/search/details_pop.aspx?iid=50344523&cdi=0 "Ex-Regele Mihai în Elveţia, unde lucrează pentru o companie americană de avioane", Time Life Pictures/Getty Images, 1 ianuarie, 1957]
  64. '''[[#_ref-52|^]]''' "Renaşterea lui Gotha" (în franceză), Le Figaro, 14 mai, 1998
  65. '''[[#_ref-53|^]]''' [http://www.globalpanel.org/english/presscenter/pressreleases/About_MSE_GP/07-05-11-Regele_mihai_HRE.html "Pentru prima oară Regele Mihai transmite un mesaj politic - Casa Regală cere schimbarea Constituţiei"], [[Gardianul]], 11 mai, 2007

Legături externe

Posted by burebista at 8:17 AM

Labels:

No comments:

Post a Comment

Subscribe to: Post Comments (Atom)